IV

 

Nifilim: Istoria sorții mele se repetă,

durerea vorbei dintre buze,

din țepii ei, prin lungi metamorfoze,

porni însângerarea mea cea mută...

Voi să m-opresc din cuvântare,

să pot să nu-ți fi vorbit,

dar m-ai căutat,

deci prin născare, nu ești doar o ființă de lut.

De aceea aș vrea să nu crezi.

Să fi fost oare nedreptățit temeiul

ce ne-a făcut să folosim condeiul

ori am nutrit speranțe iluzorii

în vorbele-mi ”endecasilabe”.

De m-am aflat degeaba-n treabă

să-mi ierți a minții neuroni!

Bucăți de timp mai trec, dureri se schimbă,

mai amuțesc, mă pierd în nori,

nu las să mă îngroape nimburi

și spinii ce urme mi-au lăsat în gol.

Nu caut nimic special în momente,

ci doar cuvinte fără mari atașamente.

Eu nu vorbesc de atracții generale

sau de eforturi emoționale,

ci de puterile ancestrale

ce nu le vor a le împărți femeile costale.

W: Și ce aș putea eu face?

N: Diafană făptură, mă voi ucis de mânuța ta copilă,

iar albul meu sânge de nifilim

se va scurge-n prozaice scriituri.

Sulița nebănuite-i tale priviri străine

se va pogorî în gingașe ritmuri

pe inima-mi fierbinte ce voiește să-ți topească iarna.

W: Ceasul desenează cercuri parfumate,

închide ochii și pierde-te în noapte,

nu mai asculta îndepărtate șoapte.

N: Clopotnița nopții îmbracă straie lunare,

pe-o stea știrbă călugărița jupoaie o floare.

Prima petală e iubirea cu da,

cea de-a doua e nu-ul rindea

ce sculptează-n eter

chipu-ți de înger efemer-

nimfa insectă de nea.

Iarna cu domnii fugare,

cețuri cu albastre mame

ce-și alintă, înțărcându-și fii,

sânii robuști ce acoperă norii.

Norii ce zăngănesc în clopotnița

unde orologiul meu de lemn

n-a gustat de mult un somn,

iar în gene am cenușă,

griul crud din venele-mi păpușă,

ce nu mă va adormi.

Iarna ta sper că mă va trezi de voi ațipi.

Printre crengi în promoroacă s-a ivit un vuiet cald, șuierând poiana toată cu a teiului stindard. Dimineți cu lună plină, dormitor de păsărele, pofta gheții de pe inimi îmbrăcate-n bretele. Spânzurători de sânge, tainice execuții, vinovatele pulsații reprimate de călăul dimineții.

N: Măr cu gust de coastă ruptă

ia-mi eliberarea-n brațe,

voi să te iubesc cu patos,

dar mă împiedic printre ațe!

W: În umbra ta voi fi și eu și voi păși cu frică.

Nu știu de mă vei fugări când praful se ridică.

Dar voi rămâne printre ei să-ți pot privi pașii grei.

N: Cu pașii-mi grei, cu țărâna zidurilor în gură,

prin labirint creat de zei te urmăresc, dar fără uitătură.

Te urmăresc cu ideea că tu nu-mi ești decât o fărâmă din Gheea,

cea care m-a urgisit să cutreier singur într-un trup părăsit.

Crater de uitare, cărăbuși de mai,

lavă înghețată, toate-n mine sunt pe drumul către Rai.

Te-am găsit pe tine, o antică penată cu fulguire în inimă și chip de șireată.

Râurile-mi sunt înghețate, pe ele alunecă ușor amintiri,

nu știu de focul ce-l caut, lumea mi-o va topi din priviri.

Dar aripile de geruri mă dor

și spre ceruri de mult nu pot să mai zbor.

Soare pe cer de mult nu a mai fost

și cântecul singur în văzduh n-are rost.

W: Miroase a toamnă afară

și soarele ne minte că ar mai putea fi primăvară.

În sufletul meu se îngână tăcute sentimente de deznădejde și dor.

Mă simt solidară cu fiecare suflet ce își târăște trist destinul pe stradă.

Mi-e dor…ah, dor…dor o să-mi fie de diurna-ți nebunie,

însă voi păși tăcută spre a somnului derută.

Nici frig, nici frică, nici durere, nu voi găsi într-a nopții rece adiere…

-va urma-