Poate

 

Vântul ternar îmi gâdilă-n pene,
mocirlă de gândaci am în suflet,
mișună prin vene,
aducându-mi glasul ostrovului în care te-ai zidit,
pedepsită de-o sentință de îndrăgostit.
Flăcări de umbră-mi sunt pașii ce aleargă spre tine,
te caut prin ape, prin grote de cuci,
poate găsi-voi ostrovul drag ce mi te ține închisă între butuci.
Nisip înghețat în frunze de iarnă,
glasul furnicii ce stă să moară,
amintirea clipei în care făptură
te-ai zămislit femeie în acea insulă.
Gravată e buza, gravat e și ochiul
ce stingher din nori te pândește,
așteptă secunda, când liberă să te dezlege.
Învăț ce e viața știindu-ți iubirea,
boabe de cafea îmbălsămând firea…
întâii fiori ce-mi dai drept călăuze
în a viselor drumeag, dulceața de pe buze.
Făptură plăpândă a omătului lăptos
află că o frumusețe ca cea pe care o întrupezi
mai rar o întâlnești.
Din muzeul meu de muze îmi lipsești
sau poate nu, însă-i cert
că ai un zâmbet cum doar în povești găsești.
De aceea mi te tot mânjesc
pe alb chipul cu noroaiele-mi cuvinte.
Încerc, dar asta nu înseamnă că ești!
Din zori ți-aș fi eu frământat
un cald și duios cântat,
însă frigul și nesomnul vinovați
m-au pus pe fugă ca doi frați.
Eram și sunt în întârziere
la poarta cerului tău,
fiindcă poate te-am urcat la stele
și ție îți este tare rău…
De înălțime nu voi acum eu să-ți vorbesc,
ci de dorul cel năprasnic ce m-a înfășurat-
ciudat cât de repede mi-a perforat,
ca o viperă flămândă,
pieptul în inima-mi de păcat.
Nu știu ce voi face, poate voi tot sângera
până moartea cea iubită
de viață mă va curăța.
Nu-mi poate oferi un “poate” scăparea ce n-o caut.

Pictură: Zdzisław Beksiński