Moneyfest

Lucrez mereu. Ăsta e specificul breslei mele. Și nu pentru că mi-a cerut cineva. Nu pentru că există vreun pontaj pentru repetițiile făcute acasă sau pentru nopțile în care învăț textul până când simt că nu mai e al meu. O fac pentru că pasiunea m-a adus până aici, însă încep să-mi fac griji că nu-mi voi mai putea permite prea mult timp luxul de a rămâne actor. Nu știe nimeni cât muncesc. Nu apar pe burtiere de breaking news. Nu mă caută nimeni să mă întrebe dacă am ce mânca, dacă am cu ce-mi plăti medicamentele, dacă am cu ce îmi ține fiul la școală. Doar prietenii mei știu — cei de la ale căror nunți, aniversări, nașteri sau înmormântări am lipsit. Pentru că aveam spectacol. Sau repetiție. Sau o filmare plătită cu vizibilitate. Lumea nu vede decât decorul foarte luminos și aplauzele. Dar nimeni nu vede repetițiile în frig în cine știe ce hală sau repetițiile în care sunt bolnav, accidentat și totuși îmi fac treaba. Nu mai vorbesc că fac înlocuiri peste noapte la spectacole unde s-a repetat 2 luni, nici de faptul că eu actorul, când nu sunt pe scenă, gândul meu este mereu la ce am de jucat. Stres continuu, somatizări, boli.

Sunt aproape 15 ani de când sunt pe scenă. Nu mi-am imaginat, în anii de facultate, că voi ajunge să joc în condiții atât de austere. Mă trezesc uneori gândindu-mă că, dacă s-ar face un control medical serios în breasla mea, s-ar găsi multe: stres cronic, epuizare, afecțiuni respiratorii, miopii, depresii nediagnosticate și anxietăți legate de a ne face meseria foarte bine pentru a nu trăda încrederea celor care au plătit să ne vadă. Am dezvoltat boli ale meseriei, am jucat cu febră, am urcat pe scenă înaintea înmormântării celor dragi, am jucat cu operația deschisă, accidentat și multe altele. Și totuși, nu mă plâng. Sau foarte rar. Din bun-simț. Rar protestez. Nu mai pomenesc de faptul că în fiecare zi citesc, studiez, repet. Mă formez încontinuu. Și nu mi-e greu. Muncesc pentru că iubesc ceea ce fac. Dar iubirea asta începe să doară.

Și cu toate acestea, în spațiul public se vorbește despre actori – și în general despre cultură – cu dispreț. Ni se taie sporuri, ni se șterg drepturi câștigate prin ani de muncă. Salariul meu e public. Îl poate vedea oricine. Sporul? O glumă. Bani suficienți cât să-mi permit o cutie de pastile pentru anxietate, dar nu pentru o terapie întreagă. De fapt, sunt privilegiat. Așa se spune. Că am pasiune și chemare. Da, am. Dar am și boli, depresii tăcute, anxietăți. Îmi duc singur crucea. Nu fac parte din sindicate eficiente, nu am un avocat care să mă apere de mojiciile astea. Uneori n-am voce, pentru că îmi e frică să nu fiu dat afară, fiindcă eu altundeva nu am unde să merg, că am doar teatrul unde pot să profesez. Mi-e frică să semnalez conflictele de interese, derapajele, nedreptățile, fiindcă o să mi se taie ce-a mai rămas din salariu prin neprogramări de spectacole, intervenții în distribuții sau reclamă mascată și deficitară în fața regizorilor. Dar în schimb, am respectul etern al publicului. Da, da, asta mi se spune, că ăsta e un pansament aplicat pe o rană infectată.

Ce vreau să zic?

Lucrez weekenduri full, fără pauză,

Sunt actor, frate, nu o loază.

Nu m-a forțat nimeni, nu plâng în pahar,

Dar ăsta-i jobul unde am zâmbetul amar.

Repet în igrasie, pe scânduri prăfuite,

Repet replici peste tot, că le vreau șlefuite.

Nu sunt vedetă, n-apar la teveu 

Sunt doar un actor de seară și la matineu.

Zâmbesc pe scenă, mă mâhnesc în culise,

Viața nu-i roz când ai roluri ucise

De igrasie, stres și mai nou zero spor,

Fiindcă facem economie din topor.

Înțeleg că se vrea sacrificiu,

Dar asta-i ca-n Biblie, un artificiu 

Cel care are i se va tot da

Cel care n-are mereu i se va lua.

Nu, frate. Nu-mi place să joc epuizat,

Să pierd nunți, vieți, părinți, tot neaplaudat.

Să fiu doar un nume pe afiș,

Când sufletul mi se ia pe furiș.

Aplauzele-s frumoase. Dar nu-s masă.

Și nici nu plătesc rata la casă.

Jucăm mereu cu stomacul strâns,

C-ajungem s-o dăm din râs în plâns.

Asta nu-i poem. E supraviețuire.

Actorul român e viu, dar pe gheață subțire.