2025-Retro fără perspectivă

Text scris în totalitate cu inteligență umană

Spasm egocentric

L-am făcut doar o dată în viață și mi-am promis că nu-l mai fac. De ce? Fiindcă oamenii sunt disperați să își convingă participanții la propria existență să fie puși la curent cu evoluția anuală a evenimentelor din viața lor. Și o fac într-un mod spasmodic, egocentric și egolatrist. Dar, hei, hai să încerc și eu. Din Bou. 

Așadar...citește-mă! 

Sunt un nimuric ce plăsmuiește niște cadre lexicale demne de mila disprețului, betonându-ți ideea timpului pierdut. Și o fac cu atâta ușurință. Uită-te la mine! Uită-te la mine! Alo, cititorule! Uită-te la mine cum Exist! Exact ca toți ceilalți. Nimic nou, nimic neobișnuit, nimic nefiresc. Doar mic, mic de tot. Mda, după ce marea majoritate a acestor indivizi se trezesc în timpul anului în vacanțe mirobolante în peisaje luxuriante, văd spectacole răvășitoare, au parte de întâmplări demne de scenarii, răsfoiesc analfabet funcțional emoționale cărți, având revelații urmărind filme de referință în suferință, hop-țop, apar eu, scriind kilometric despre apatie, negativism, mutism ca un arici. 

Repudiere: Nu e victimizare, e conștientizarea importanței universale în raport cu neființa. Pe scurt: Sunt prea insignifiant să mă simt scama din buric.

Și totuși...

Se simte cineva Ratat?

Anul acesta am fost fix ca vârful la creionul grafic, Gri. Toți se laudă cu reușite, eu mă voi lăuda cu ratări. Am avut "ocazia" să îi ratez pe V. Cristache, R. Iacoban, V. Bălan, V. Trifaș, A. Măjeri, T. Kuliabin, B. Pricop. Fără nici măcar vreo explicație. Nepotrivire de caracter, poate. O colegă mi-a spus că n-aș fi în stare să stârnesc milă, să joc emoții profunde sau să mă întrupez ca Electra din jale. Asta nu o cred. La cât sufăr eu din ratările astea, aș însufleți și un mort. Tot ea mi-a zis că sunt actor de comedie și drama mă depășește. N-am știut că sunt la maraton cu ea. Poate d-aia l-am ratat și pe M. Gligan punând o comedie. Cine știe? Oricum o să mă încerce o sastisire cu plată ramburs după ce va fi înțeles textul ăsta. Shhh! Mai marii dregători au "citeții" lor. Iote, se întreabă ce am făcut eu. Dar ce am făcut eu aici?

Rău la nimeni, mi-am văzut de treaba mea. Apoi am lâncezit în neștiința multor lucruri de care m-am săturat. M-am săturat de toate aranjamentele de prin birouri, de mediatorii „calitativi” cocoțați pe genunchii decizorilor ca să poată șopti mai bine la ureche. M-am săturat de lipsa de transparență, de comunicare, de n-șpe mii de combinații: să trăiască și ăla, să aibă și celălalt, să mănânce și gura ăluia că e mai tânăr sau mai bătrân. De gut feeling-uri și vibe-uri, de instincte de insectă, de „vibrez sau nu vibrez cu tine”, de "emploi" sau "contra emploi" de fațadă. De regizori care se încruntă grav și nu-ți spun nimic, ca și cum tăcerea lor ar fi pedagogie, nu comoditate. M-am săturat de toți care mi-au cerut tot timpul să aduc ceva nou, să exist într-un alt trup, să umplu un spațiu gol cu goliciunea lor, să bifez o intenție în retenție la care nu primeam atenție. M-am săturat de evaluări fără criterii, de verdictul aruncat ca o monedă, de uși închise cu zâmbetul pe buze și de „mai vorbim, te sun eu”, de "atât de mult mi-a plăcut de tine, chiar foarte, foarte mult, doar că nici un rol nu ți se potrivește." Just. N-am ajuns la nivelul în care regizorul să inventeze un personaj pentru mine. M-am săturat de ierarhii nevăzute, de "încă n-ai demonstrat nimic", nedându-ți-se nicio șansă, de specialiști fără diplomă cu judecată tulbure, de telefoane date pe sub masă, de promisiuni care expiră înainte să fie făcute, de urechi picurate cu otrava subiectivității deformate de invidie. M-am săturat de merit confundat cu obediență și de risc asumat pedepsit ca indisciplină. De aplauze calculate și de tăceri strategice. Vreau claritate. Vreau criterii. Vreau feedback care să doară, dacă e cazul, dar să fie adevărat. Vreau să știu de ce nu, nu doar că NU. Vreau să pot crește fără să ghicesc regulile jocului, fără să citesc fețe și să traduc grimase. Vreau muncă, nu mimare. Vreau dialog, nu decor. Vreau explorare, nu bătătorirea acelorași forme. Și dacă asta e prea mult, spune-mi direct. Fără ocolișuri, fără regie. Spune-mi adevărul și lasă-mă să aleg ce fac cu el.

Descrețire politică de frunți mirate

La finalul anului trecut toți am avut manele în campania electorală, dar a apărut Georgescu cu promisiunea că vom avea (ș)lagăre. Și curând a venit timpul cu al său tick-tock unde Țipătescu a susținut-o pe Cațaveanca și a câștigat Dandanache. Asta da găsire e-pistolară. Iar eu m-am gândit, Eu pe cine avortez? Dar se pare că am avut de așteptat o altă noapte furtunoasă în cheie franceză. Și, hop, ne-a trecut glonțul rusesc pe lângă ureche. Dar cred că nu ne mai ratează peste 4/5 ani. Sunt politic corect și închei cadrul legal aici.

Revenire la apatie

Anul scurs ca voma întărită în colțul gurii a fost identic cu cei 15 ani de când sunt actor. Am pus suflet, voce, machiaj și uneori genunchii la bătaie. Am plâns, am căzut pe scenă (planificat, cred), am fost actor de carton în comedii de sticlă și drame de porțelan. Când n-am jucat, m-am tratat cu unguent pentru dor de scenă: citind vreo 20 de cărți, mâzgălind vreo 500 de mizerii sau vizionând 12 seriale. Apoi mi-am dat cu cremă de protecție reflectoare, jucând într-un film de Crăciun. Am luat pastile efervescente cu aromă de aplauze sau vitamine pentru rolul principal, dar fără succes. Și mult somn de frumusețe (interioară) și ațipire de rațiune. Sunt și eu om, deși mă cheamă Dometi.

În sfâr-Shit osanalele 

Mulțumesc publicului! ( fie el din sala de spectacole, din spatele ecranului sau din sala de mese). Fără ei eram doar unul care vorbește tare într-o cameră întunecată. Unul cu schizofrenie lexicală sau bulimie vocală care nu tace, doar face. Mulțumesc celor care au aplaudat, chiar și când n-au înțeles ce joc sau scriu. Știu ei de ce.

Ah, era să uit.

Am fost publicat cu microficțiuni și cu texte de "tartru" emoțional pe LiterNet. Număr aproximativ ficțiuni în jur de 450. Dintr-un număr total de 1200 de texte scrise într-un proiect genial, Ficțiuni reale. Proiect din care m-am retras. Îmi era frică să nu mă repet. Cât ține de teatru, textele făceau parte dintr-un proiect antidrog făurit alături de colegii mei din Asociația Culturală Teatru DeLear. Cu această ocazie îi mulțumesc lui Răzvan Penescu pentru prietenie. În toamnă am derulat un atelier de dramaturgie, OraDeA Dramaturgia, textele vor fi publicate pe site-ul lui. Unii au născocit idei, noi le-am îndrumat pașii spre scenă. A fost frumos, cât de cât elegant. Nu mai fac.

Am fost fericit să traduc o piesă de teatru din engleză. M-am mânjit puțin pe la gură de Dumas, dar a fost sățios. Am ținut un curs de improvizație vreo 6 săptămâni. Bestial a fost. Nu-mi mai amintesc nimic. Ce am mai făcut? Aha, gata. M-am entuziasmat că predicția mea la premiile Uniter s-a adeverit, unde un tânăr regizor, cu care colaborasem, a câștigat premiul pentru debut. Apoi am rămas fără cuvinte când o minunată doamnă, Monica, alături de minunatul ei prieten, Răzvan, au venit la Oradea pentru a-și arăta prețuirea ce mi-o poartă. Eu n-am știut cum să le răspund. Mai ales că ea a și scris o cronică pe LiterNet.ro despre spectacolul în care am jucat, Elif și ploaia (piesa cu care își câștigase debutul Alex I. la UNItern). Eu foarte rar rămân fără cuvinte, așa că m-am declarat învins și cu umilă recunoștință m-am înclinat în semn de mulțumire pentru toate cele 3 ocazii în care Monica și Răzvan m-au urmărit jucând: Elif (Fiul- https://agenda.liternet.ro/articol/29751/Monica-Ciurea/O-lectie-integrata-despre-neintegrare-si-dezintegrare-Elif-si-ploaia.html), Euforia (Eric), Vatmanul (Mircea).

În mod special, vreau să le mulțumesc din inimă, din suflet, din orice cotlon de rațiune îngerului meu de soție, Florina Maria și cosmicului meu fiu, Victor Mihail, că sunt alături mine, deși sunt un daimon zălud, veșnic arici și nepriceput om.

Iar la final vă las o poveste de Crăciun.

Poveste de iar-n-am să plâng

Tatăl meu este cel mai obraznic copil din lume. Așa cred eu. De ce zic asta? Pentru că de șase ani, ba nu, de șapte, de când trăiesc eu pe aici, el nu a primit nimic de la Moș Crăciun. Locul lui sub brad e mereu gol. Probabil înainte primea. Îmi povestea că pe vremea când soția lui, mama mea, trăia, era mereu fericit. Sau poate doar mi se pare mie că e trist că Moș Crăciun a uitat de el. 

Bine, și acum e fericit de Crăciun. Îl văd cum zâmbește când mă privește pe mine, desfăcând cadourile. Uneori le împart cu el, deși face pe seriosul și spune că nu are nevoie. Dar eu știu că are. Doar că Moșul nu pare să știe asta.

După ce m-am născut eu, mama a avut o complicație la inimă și a trebuit să meargă la Doamne-Doamne în cer, să o opereze, dar se pare că a păstrat-o la reanimare, cică e colaps printre îngeri. Așa mi s-a spus. De atunci, tata a devenit tare, tare obraznic. Muncește noaptea, vorbește mai puțin și spune mereu că totul e în regulă, chiar și când nu e. Oare eu l-am făcut rău? Cine știe. Poate Moșul crede că tații nu mai sunt copii.

Anul ăsta stau cu bunica, fiindcă el face curat prin oraș toată noaptea. Zice că cineva trebuie să aibă grijă ca dimineața să fie frumoasă pentru ceilalți. Poate de asta găsește Moșu’ așa repede casa noastră, pentru că tata lasă drumul spre ea mereu curat și luminos. Eu cred că într-o zi Moșul o să-l vadă și pe el. Poate nu o să îi aducă un sac mare, poate doar un pic de odihnă sau un vis bun. Iar dacă nu, o să-i dau eu un cadou. Pentru că, chiar dacă e cel mai obraznic copil din lume, e și cel mai bun tată pe care l-ar putea avea un copil.

Ce să vă zic? Poate am să cresc mare și am să fiu eu Moșu' lui.

*Anul 2025 chiar a fost. Bine.