XVI

 

N: Nu te las, nu am sânge-n mine,
tot ce clocotește-n vine
e apă murdară, nămol și praf,
nu pot simți decât un ultim vătaf,
ce-mi poartă coroana de spini către tine,
tu, ființă ce ai coborât din mine.
Nu-mi plânge, cu lacrimi nu speli
păcatul ce azi tu mi-l dărui.
Eu nu trăiesc și nici nu voiesc a muri,
venele tale sunt aprige poezii.
Eu nu pornesc și nici nu izbutesc,
eu doar ființa gingașă știu să iubesc.
Însă-n iubirea mea de năuc,
femeile-coaste de mine tot fug,
așa că m-am oprit din iubite,
iar acum toate îmi sar ca și fripte.
Ce pot face, nu am trebuințe,
mai bine mă las de astfel de ființe.

W: În liniști ascult cum îmi trăiești în vene,
alergi neoprit fără clipă de lene.
În viață mă ții grăbită către locul
în care aprig și nebun arde focul.
Acolo pornești puternice valuri
ce se izbesc sălbatice-n maluri,
și chiar de distrugi tot ce cu trupul ating,
cu dor fără capăt, plângând eu te strig.
Nu vreau să mă lași, uitată de tine,
în lumile mele de vid negru pline.
Nu vreau comunul-banal, nici nu pot.
Dacă asta te-am făcut să crezi, vina o port.
Știi bine cum sunt, chiar și fără cuvânt.
Nu am nevoie de normalitate,
doar de câteva uitate șoapte.
Nu vreau greșit să mă înțelegi,
eu nu respect banale legi.
De vrei, te las în lumea ta să dormi,
nu este loc pentru erori.

N: Eu nu voi să mai dorm,
dormit-am destul în noroi,
ceea ce vreau acum e să-ți spun
tot ce-i nespus,
însă am nevoie de un impuls,
întreabă-mă ceva, ceva ascuns.
De moarte, de viață și de-a Raiului porți
De sufletu-mi tablă, de fulgii din iarna îngerilor morți.
Pelicanul absoarbe emoții de ceară
în ziua însorită încleștată în a amurgului gheară.

W: Se apropie dorința în pieptul mormânt,
aș vrea să te văd și fără cuvânt.
Mă lepăd de mine, de tot ce eu am,
vreau să te simt - așa mă gândeam.

N: Între noi doi e cuvânt și tăcere,
și poate mai mult, în zadar noaptea se cere,
gându-mi îți croșetează o mângâiere
pe care-o simți ca pe o adiere.
Ți-am adulat în tăcere trupu-ți de frezii,
voalându-se pe umeri ca într-un poem
și ochii tăi verzi fascinanți și fără impresii,
ce s-au ascuns în sufletu-mi boem.
Acum sunt trist și aș mai vrea o dată,
un zâmbet să-l golești asupra mea,
ca taina zăludă și curată,
topită peste ființa-mi de nea.
Gând hoinar ce-și țese pânza
peste-a florilor dureri,
eu mă sting la fel ca frunza
în somnul toamnei de ieri.
Privesc tăcut o așchie de vis,
durere ce-mi arde-n dorință,
să te mai strâng la piept, ființă
ce-mi lași gândul ucis.
O casă cu ungher ales,
e inima mea colțuroasă,
pictez în linii și eres,
făptura-ți mireasă.

- va urma -
------------------------------------------------

Ilustrație: Ilinca Ghimbăşan