IV

 
Pe frunzele toate sunt scrise povești, a lumilor șoapte, a copacilor vești. Și vântul le poartă pe aripi de nori, le aruncă în mare sau le ridică ușor. În ziua din urmă pământul le înghite, frunze bătrâne și veștejite, nimic nu mai este nou de văzut, nici ape curate, nici un nou început.

N: Roua trupului alb ce-mi dă târcoale-n vise,
Unde de mărgărit abisal în diminețile apuse,
Suava ei atingere de fetișcană timidă,
Iubire de înger-corb pe-o frunză ca de-omidă.
Nuferii ochilor verzi ce-ți înveninează inima,
Afrodisiac pentru nătăfleții care adoră rima.
Wați ce-mi pulsează-n inima zăludă,
Iubirii îi dă convulsii de firidă,
Nimic din ce-i poveste nu poate fi spus,
Timpul ștrengar în beznă a apus.
Ermetic stă, nu zice nici tic, nici tac
Rămân eu-n umoarea-mi, singur și tac.
Hârtii mâncate de mucegaiul cerneală
Elene inscripții pictate-n diagonală,
Atracția dintre pană și scris,
Rânduri greșite de visul visat în vis:
Trup de fragedă frăgezime vulgară.

- va urma -
------------------------------------------------------
Ilustrație: Ilinca Ghimbăşan