Tirana osândă

 

Te-aud, tu toamnă-n foșnete de ghiocei târzii,
cum tot încerci cu pași de domnișoară
să mă răzbați cu ochii-ți verzi,
să mă săruți ca prima oară.
Freamătul viselor mugește,
iar tu - Of, Doamne-, parcă te văz,
în somnul tău de înger tandru,
precum eterul te așezi.
Zenit ți-s ochii, ușor în suflet,
curată ca laptelui cleștar,
a doua naștere mijește
de când de-a pururea trăiești.
Tu-mi dărui zmeură în iarnă,
prezența ta e astru colonial,
mă îmbăt cu băutura cea încețoșată
de frig să mă încălzesc puțin.
Dar stai, ce stea străluce
cu căldură-n gerul cerului fierar?
Ești oare tu, cu buzele-ți de dalii,
gingașă humă dintr-un ar,
cuvântul tău îmi este brumă
ce mă încălzește-n sufletul iernar.
Tirană osândă să iubești...

Pictură: Zdzisław Beksiński