Făgăduință

 

Ev sunt, secol p-un sfert,
mă răcesc la razele polare,
tot ce-i viu, iar astăzi moare
cu regretele primare.
Vânt, orbite și canale,
toți mărșăluiesc frivol,
doar eu stau înfipt în palme
sub pământul de nămol.
Tu, gras bărbos, răcit de soare,
cu un anotimp mai vechi,
dă-mi din nou la degete picioare,
să pot mărșălui cu toți.
Grăunte, pom, copil și casă,
toate-n viață le tot faci,
dar nicicând nu poți să mori,
poate doar atunci când taci.
Coboară-mi din minte,
urcă-mi în ochi
mereu să te văd aici.
Urcă-mi din inimă,
coboară-mi pe buze
mereu să-ți vorbesc despre frunze!
Frunze de timp,
usca-se-vor să se usuce,
pe talerul vremii,
să ardă-n răscruce,
să vii în brațele-mi strânsoare,
să nu-ți dau drumul
nici când va fi ultimul soare!
Găsești că nu poți să zbori,
te sărut, deși nu am umori!

Pictură: Zdzisław Beksiński