Rugăciune

 
Am vrut cândva, nicicând, vreodată
să iubesc și eu o fată.
Aș fi făcut-o așa cum ai îngâna o rugăciune din noua psaltire,
Molcom, în taină, dar pe negândite
Feroce, pătimaș, dar și gingaș,
Fără pic de strâmbăciune.
Dezbrăcat de a mea fire.
Dar mi-am cusut-o pe-a sufletului haină
Ca să o pot purta în mare taină.
O dragoste năvalnică, nevolnică, barbară
Cu o ființă de la altă scară.
Și n-am putut, oricât m-aș fi străduit
Și oricâte mantale groase aș fi stivuit,
Să o ascund, având chipul ei suav de ceară,
Să se topească când o scoteam pe afară,
La lumina zilei să nu se topească fugitiv
Ca din Raiul lumânare din care a venit.
Orice taină ce gângurește în adierea clipei
Îmi spumegă în tâmple cu gingășia hibei
Ca un nimic din necuprinsul cer
Să îi zdrobesc convingerea-i de fier
Din ochii de mare și chip trandafiriu,
Iar eu să-i fiu întâiul pirpiriu.
Și-am vrut doar să o expir în crez
Și să-mi curgă în sângele-mi titirez,
Să-mi fie balsam, iar eu să-i fiu dulceagul trandafir,
Precum împărtășania de după mir.
De ea prea plin să fiu,
Și nici gând să o abandonez pustiu,
De ea să-nviez pe dealurile rusificate,
Fiind ea sărmana baionetă din coastele-mi furate.
O caut, o ascund, o cert și o implor,
Mi-e-un dor nebun de nu pot să o ignor.
M-agăț de ea ca de-o sfântă treime
Ignor - ador- mor,
O-nvăț - dezvăț - crivaț
O uit - îmi amintesc - burete ca un crunt piuit,
O alung din mintea mea și mă găsesc tot mai smintit de al ei chip de granit / livid/ candid.
Cum o iubesc?
Așa cum ai tăcea o rugăciune citită din vechea psaltire.

Pictură: Pablo Picasso