Comentarii chirurgicale, pacienți morți

Cineva mi-a "citit" analiza anului 2025 și mi-a replicat următoarele, citez, „Ce roluri vrei tu, mă? Nu vezi cum arăți? Tu cel mult cu mutra asta poți juca zidul din Visul, altarul pe care stă Julieta când moare sau samovarul din Pescărușul. Ce vrei tu să joci? Ai măcar vreo idee despre cum trebuie să arate un actor pentru a primi roluri? 1,75 minim, minim un chip plăcut, nu caricatura ta de fățău, să aibă un trup fit, gen slăbuț, dar fibros, voce plăcută, muzicală, unică, cel puțin (...)" Și a mai continuat el și cu alte câteva invective de o plasticitate nedemnă de precizat. În schimb ceva m-a atras la părerea lui, recunosc că nu m-a demoralizat foarte mult, fiindcă am mai auzit cretinăriile astea (a se citi criterii cretine) de a exista pe scenă ca actor de la profesori, regizori, directori fără studii de specialitate, manageri cu diplomă în agricultură, de la colegi de breaslă, familie și mulți alții de-al lungul anilor. Însă am conștientizat (avusem și în adolescență revelația asta) că noi ca rasă umană suntem încorsetați de prejudecăți, rigori false, preconcepții și principii de cafenea. Publicul larg, spectatorii neavizați când vin la un spectacol de teatru nu sunt interesați de cât de tânăr e Romeo, sau cât de înalt e Hamlet, sau de cât de năsos e Unchiul Vania, sau dacă Mefisto e bărbat sau nu, sau alte exemple. Ei vor, citez din articolul unui sondaj de opinie, „Emoție (...) nu tipare, ei vor să se simtă marcați, însemnați, atinși, strămutați în altă lume (...)", am încheiat citatul. Și sunt ferm convins că există destul lirism pentru a înțelege nevoia spectatorului de a se simți bine. Ce înțeleg eu de aici? Înțeleg că publicul de teatru caută adesea o combinație de divertisment de calitate și conexiune umană autentică, fiind atras în special de spectacolele care oferă atât o evadare din realitate, cât și subiecte de reflecție profundă. Ei apreciază spectacolele care le oferă sentimentul că nu sunt singuri în fața problemelor sau care abordează subiecte relevante din realitatea imediată, oferind un spațiu de dialog pe teme considerate tabu în societate. Nu interesează pe nimeni descrierile de personaj (poate doar pe marii încorsetați ai artei) sau poate chiar li se pare atractiv să vadă un Romeo bocciu și o Julieta bătrâna/supraponderală, un Hamlet plinuț și mic de statură și o Ofelia așijderea, un Cyrano bătrân, fără nas și fără talent la scrimă, o Nina bărbat sau un Unchiul Vania sau Richard femeie (păstrând evident cadrul textului și nu mizând pe încercările futuristo-caricaturale ale regizorilor teribiliști), etc. Acestea pot fi distribuții ce dau naștere unor variante de înțelegere mai profundă a textelor dramatice, oferind șansă și actorilor mai dezavantajați de natură. 

Ce am vrut să zic? Nu contează cât de lung ai părul, ci contează cât de mult iubești.

În final vă las două dometianisme:

Viața e ca un pick-up, chiar dacă ai senzația că acul nu se mișcă, că stă pe loc, el chiar se apropie de centrul, de finalul melodiei. Nu am văzut pe nimeni, niciodată cu o viață perfectă, tot ce putem face e să ne bucurăm de puținul timp rămas și să nu stricăm rânduiala altcuiva.

Norocul este gândul ăla repetitiv al unei acțiuni pe care refuzi să o faci din principiu. Dacă ai harul scrisului, iar tu refuzi să arăți lumii prin publicare acest har, atunci fugi de noroc. Destinul unui om este determinat de acțiunile acelui om, este calea pe care alege să meargă, atunci când refuză să stea.