Daimon

 

Mâinile-mi, stigmat al iertării,
se strâng în pumni și lovesc în poarta cerului,
cerând deschidere și înțelegere.
Că nu înțeleg cum și de ce te-ai retrage?
Iubirea imposibilă-e sipetul de aur.
Nici ploaia nu dansează desculță,
nici ochii nu-mi cată altă trebuință,
slăbit, fără putință,
te caut, te voi, e întâia mea dorință.
Tu, înger obez al slabei mele vreri,
frămânți în mine pofta de a avea dureri,
mă dor ochii când îl săruți pe el,
pe Tatăl tău, bărbatul tău fidel.
Și mă doare că aș vrea să fiu eu cel
ce-ți adulmecă parfumul trupului tău, Chanel.
Mi-e teamă că ești fericirea
ce am căutat-o atâta timp,
mă urmărește bucuria de-a exista
la mine-n gând o întruchipare
de copilă ce-mi mișcă inima din loc!
Îngenunchiat de dorul tău mă simt atras de lut,
devin un bulgare de mâl de la început.
Poate-i joc, poate-i divina voință,
orice-ar fi nu-i umilă căință,
vreau ce am vrut mereu- prietenie
împărtășită-n hău.
Ecoul iubirii tânjește iubirea ta,
îmi umple golul ce gol era
înainte de lumină ce întuneric făcea.
Întâlnirea ta cu găunoasa-mi trupească făptură
te împinge la vedenii auditive,
zărești voci frivole
ce-ți murmură iubire,
însă sunt fantasmele dorinței tale nestăvilite
de-a fi iubită de un înger decăzut.
Daimon sunt,
oribilă înaripată,
fur inimii ce le secătuiesc de-orice otravă...

Pictură: Zdzisław Beksiński