XII

 

N: Mâhnirea mi-e felul, întristat mereu sunt
Nimic din ce faci sau zici în cuvânt
Nu poate să mă mânjească mai tare ca fierea
ce o conține însăși tăcerea.
Așa că fără pete, destul cu regrete,
frigul sălbatic îmi sfârtecă lutul,
iar viermii îmi încălzesc trupul.
Cerneala-n meduză pictează copaci,
gândul meu acru-i mișunat de gândaci.

W: Ritmul tău din vene-mi pulsează-n sprâncene,
tulburător izvor de neliniști umane.
Mă nasc din noroi și trăiesc în uitare,
bucuria-i mare, sunt răvășită,
găsindu-te mă ascund de mine-n tine și sunt mulțumită.

N: …puncte, suflet în suspensie,
teama de nimicul voit
mă pierde-n nisipul din timp.
Clepsidra cu ace de ceas din trecut
îmi ticăie așteptarea cu sunet de lut,
însă mă feresc de ferestre opace
în care oglinda inimii nu poate tace.
Ostroave albe, păpuși de porumb,
galbene roșii și nesecați păuni,
toate sub murdara zăpadă
zac fără crâcnită tăgadă.
Ele tac.
În humă îmi port eterna poveste
în care viermele nu poate crește,
rădăcini crescute-n inimi de copilă,
greșeala umană de a crede-n șoapta umilă.
Nurii iubitei păduri, flești, ruginiți
stau sub a porții pături cotiți,
trupul firav al zdravenilor pomi,
se usucă, cad și mor.
Cu ei mor și eu, mă usuc.
Cine îmi sunt?
Sunt uituc!

- va urma -
---------------------------------------------
Ilustrație: Ilinca Ghimbăşan