14 ani de uitare

Ieri în Mojo Dumnezeu a fost îmbrățișat de moarte.

Șaizeci de secunde de lumină pâlpâitoare și umedă ca un poem de Vancu.

Și i-a lăsat un gol de gânduri ce nu le mai poate controla,

De vid deformat ce crește cu dinți de lapte,

Mușcând din igrasia sufletului Său.

Viața e un sanatoriu vomitoriu unde ne înghesuim fricile.

Da, am aroganța să mă plictisesc. Și vreau să mor, și-a zis în barbă.

Noroc că nu îmi mai este frică de Moarte.

S-a uitat în ochii Mei și n-am clipit.

Dumnezeu are depresie, măcinat de-al mărului regret.

Ține regim umanitar la ore fixe

Și doar în vise închide ochii,

Și cântă coșmaruri ca pe niște cântece de trezire.

EL e cel mai iubit, EL este cel mai important,

Mai important decât cei ce-l complimentează, venerează, devorează.

Emoțiile lui sunt un mit de adormit copiii neastâmpărați.

Nu te vom abandona, suntem aici, nu te vom abandona, i-au zis.

Dar ei nu mai sunt aici,

Lângă groapa asta, unde EL s-a amestecat cu lutul, nu mai e nimic.

Scândură scârbavnică și slăbănoagă, își zice,

Îmi vine să bag mâna în Mine

Și să scot copilul ce puteam să Fiu și să-l devorez,

Ca pe un pepene, aruncând bezna semințelor ca pe un pumn de țărână.

Să-mi fac ștreang din cordonul ombilical,

Să-mi smulg sâmburele, să fiu sterp, să rămân singurul ce își dorește să moară.

Doar eu. Așa cum a vrut și mama mamei mele și mama mea, Gheea.

Oh, Moarte, bună, te iubesc, numai Eu să te iubesc, numai Eu.

Iar tu fetița devenită femeie să mă târâi ca pe o păpușă ce nu plânge niciodată.

Moarte, dor de dorul tău.