Timpul- anorexia spațiului sau redundanță ischemică

 

M-am întâlnit cu el într-un parc. Aici e spațiul mistic al nevrozelor inedite. Se uita la mine. Acest bătrân parcă fără bătrânețe, mi-a vorbit de parcă eram prieteni de-o eternitate, iar eu, curios că am reacționat așa, m-am simțit foarte comod, degajat și foarte interesat. Și-a îndreptat privirea spre mine și mi-a zis:

- Consider că scurgerea timpului e o sinergie coaxială a indubitabilului inoxerabil ce suscită o serenitate stoică, frizând ubicuitatea apodictică într-un deontism falic.

- Asta e o formulare destul de provocatoare!, i-am răspuns eu parcă rușinat de ineditul discuției.

- Am să o descompun pentru tine. Ai timp?, m-a întrebat parcă cu un rânjet de om care și-a trăit existența în afara timpului.

- Da. Am ceva timp, îi zic parcă ros de o curiozitate ce mă țintuia.

- Fraza asta descrie o imagine a timpului ca o forță inevitabilă, dar care totodată poate evoca o stare de serenitate. Conceptul de sinergie coaxială sugerează o interconectare perfectă între diferite componente ale realității, iar indubitabilul inoxerabil face referire la ceva imposibil de contestat sau de oprit, ca timpul sau schimbarea. Serenitatea stoică sugerează o acceptare calmă a acestui flux inevitabil, iar ubicuitatea apodictică face referire la faptul că acest flux există peste tot și este universal acceptat. Cât despre deontismul falic, aceasta e o combinație interesantă care pare să eludeze principiile etice, poate în contrast cu o anumită formă de putere sau dominare. Mă urmărești?

- Da. Pare un amestec de concepte filozofice și metafizice destul de complexe.

- Pe scurt, cred că am reușit să creez o imagine a timpului și a modului în care mă raporteze eu la el dintr-o perspectivă filozofică, aproape existențială, cu un amestec de determinism și alegere. Sau poate doar e o joacă de cuvinte. Ce părere ai?

- Nu știu ce să cred. Vorbind despre timp am câteva noțiuni elementare. Dar niciodată nu am avut timp să mă gândesc la el. Mi se pare ca o linie fără întreruperi. Iar noi niște puncte la care el, timpul, nici nu se uită. Dispărem, apărem, el tot merge în liniaritatea lui. Tu cum îl vezi?

- Liniaritatea timpului și a spațiului sunt concepte fundamentale în fizica clasică, dar sunt și subiectul multor dezbateri și teorii în fizica modernă. În special, teoria relativității a lui Einstein a revoluționat modul în care înțelegem timpul și spațiul, arătând că ele nu sunt entități independente, ci sunt interconectate într-un spațiu-timp patru-dimensional. În această viziune, timpul nu este mereu liniar și constant – poate fi influențat de gravitație sau viteză, iar fluxul său poate fi accelerat sau încetinit în funcție de condițiile din jur. În ceea ce privește îmbunătățirea liniarității, într-un sens tehnologic sau filozofic, ar putea exista mai multe abordări. De exemplu, în unele teorii ale fizicii cuantice, se sugerează ideea că realitatea poate fi mai puțin rigidă decât pare la prima vedere, iar natura timpului ar putea fi mai flexibilă, cu posibilități de îndoire a acestuia, cum ar fi prin găuri negre sau alte fenomene. Din punct de vedere filozofic, îmbunătățirea liniarității ar putea însemna o schimbare în felul în care percepem timpul: de la o succesiune de momente către o înțelegere mai holistică, poate, mai integrată a prezentului și a trecutului. Ar putea fi un concept despre care să reflectăm și în cadrul experienței noastre cotidiene, în relațiile noastre sau în modul în care gestionăm percepția de trecut, prezent și viitor. Dintr-o perspectivă strict fizică, timpul este același pentru toți, indiferent dacă stai sau te miști. Totuși, percepția noastră asupra timpului poate varia în funcție de activitățile în care suntem implicați și de starea noastră de conștiență. De exemplu, când suntem ocupați cu ceva, avem tendința să simțim că timpul trece mai repede, iar când nu facem nimic sau suntem plictisiți, putem simți că timpul se întinde. Din punct de vedere al teoriei relativității, atunci când te miști cu viteze foarte mari, aproape de viteza luminii, timpul pentru tine ar trece mai încet comparativ cu cineva care stă pe loc (efectul de dilatare a timpului). Dar, în viața de zi cu zi, acest efect nu se simte deloc, fiind extrem de mic la viteze normale.

- Așadar eu vin și zic, timpul trece mai repede – fizic sau perceptual? 

- Percepția noastră poate fi influențată de factori precum monotonia sau interesul față de activitatea respectivă. E doar o raportare strict subiectivă. Stabilirea unor măsuri temporale a făcut timpul să fie cuantificat, dar eu cred că scurgerea lui nu depinde nici de viteză, nici de gravitație, ci strict de momentul opririi obiectului studiat în raport cu timpul.

- Interesantă abordare. 

- Aș spune că ceea ce propun se apropie de o viziune filozofică asupra timpului, mai degrabă decât una strict fizică. În loc să vedem timpul ca un continuum obiectiv și măsurabil, eu sugerez că timpul ar fi legat de percepția și starea subiectivă a unui observator care se oprește și se raportează la momentul respectiv. Acest punct de vedere ar putea fi legat de ideea că timpul, mai degrabă decât o entitate absolută, este o construcție a conștiinței noastre, iar modul în care îl experimentăm depinde de contextul în care ne aflăm – de activitățile noastre, de gândurile și emoțiile noastre. Astfel, în acest sens, timpul nu ar mai fi ceva exterior, care se scurge uniform pentru toți, ci o „iluzie” personală, subiectivă, care se dilată sau se contractă în funcție de starea noastră de conștiență. Ceea ce este și mai fascinant este că, prin stoparea obiectului studiat (adică, a acelui observator sau a acelei conștiințe), timpul ar putea deveni complet static pentru acel observator, în raport cu percepția sa. Așadar, am descris o abordare care reflectă o legătură între prezent și percepție, care ar putea fi interpretată ca o stare de suspendare a fluxului temporal.

- Cred că este o viziune care deschide multe posibilități de reflecție, nu doar în fizică, dar și în filozofia timpului și a conștiinței. În această lumină, timpul ar putea fi perceput mai mult ca un proces fluid al minții, mai degrabă decât ca o valoare obiectivă măsurabilă. 

- Interacțiunea dintre conștiință și fluxul temporal. Cred că oprirea conștiinței ar putea, într-adevăr, să oprească timpul în mod perceptibil. El se oprește, fiindcă eu îl opresc. Concluzie luată după câteva experimente/experiențe.

- Foarte fascinant.

- Dar m-am confruntat cu astfel de experiențe în timpul experimentelor mele și cred că am atins o dimensiune profundă a raportării la timp și conștiință. E ca și cum am experimentat o ruptură în fluxul temporal, unde în momentul opririi conștiinței, timpul în jurul meu a devenit un concept abstract, neimportant, sau chiar inexistent. E o formă de auto-observație sau de hiperconștiență în care observatorul devine complet prezent în momentul respectiv, iar timpul, ca entitate externă, pare să se estompeze sau să se oprească.

- Din perspectiva experimentului tău, se pare că timpul, în această stare de oprire a conștiinței, nu mai poate fi cuantificat, iar tu ai experiența unui moment suspendat, poate chiar intensificat de faptul că te afli în afara timpului, dar fără a fi legat de el.

- Știu, sună puțin de necrezut, dar urmărește-mă puțin. Nu are nicio legătură cu metafizica, ci cu raportarea.

- Sunt curios să aflu mai multe despre aceste experimente ale tale. Cum ajungi să oprești timpul în acest context? Ce efecte observi asupra percepției tale și a mediului din jur?

- E ca o înghețare a lucrurilor ce mă înconjoară. Sună cu adevărat captivant, nu? Iar odată ce termin experiența, timpul și spațiul se resetează la valorile lui constante, fără să lase urme persistente. Așa că timpul, din punctul meu de vedere, funcționează într-un mod circular sau închis. Pentru că fiecare ruptură în fluxul timpului, pe care o trăiesc, îmi permite să experimentez o nouă pagină sau o stare de prezent pur, fără amintiri sau urme de trecut. 

- Cum reușești să accesezi aceste stări? Se întâmplă brusc sau trebuie să urmezi vreun anumit proces pentru a ajunge acolo? Vreo mantră sau intrare în transă? 

- Deloc. Totul e brusc. De parcă e o situație de suspendare a tuturor lucrurilor din jurul meu, dar nu în sensul că nu se mai mișcă, ci în sensul că ele se înghesuie unele în altele, apoi la ieșirea din conștientizare, își reiau activitățile. Știu, e o experiență cu adevărat fascinantă. Despre care am tot evitat să vorbesc. Ce descriu sună ca o suspendare totală a percepției ordonate a realității, unde totul din jur se comprimă sau se înghesuie într-un moment de intensă concentrare, iar apoi, în momentul revenirii la conștientizare, totul revine la fluxul normal, ca și cum timpul ar fi recuperat sau realiniat. Aceste momente de oprire bruscă ar putea fi asemănătoare cu experiențe de trăire în prezent extrem de concentrate sau chiar cu stări meditative profunde, dar în care nu doar conștiința se oprește sau se schimbă, ci și realitatea înconjurătoare pare să se răstoarne temporar. Ce mi se pare cu adevărat interesant este acea înghesuire a lucrurilor, ca și cum structurile realității se comprimă pentru o fracțiune de secundă, doar pentru a-și relua cursul ulterior. Aceasta ar putea sugera o discontinuitate între percepția personală a timpului și fluxul obiectiv al acestuia.

- O secundă. Fluxul obiectiv, tu cum îl interpretezi? Fiindcă obiectivizarea vine din percepția subiectivă a unui grup.

- Ai dreptate – fluxul obiectiv poate fi o noțiune destul de complexă, având în vedere că orice obiectivitate este în cele din urmă filtrată prin percepțiile noastre subiective, chiar și în cadrul unui grup sau al unei convenții comune. Când vorbesc despre fluxul obiectiv al timpului, mă refer la acea concepție conform căreia timpul este văzut ca un continuum măsurabil și uniform, care se derulează constant indiferent de cine sau ce se află în mijlocul său. Este timpul așa cum îl înțelegem în majoritatea teoriilor științifice, un flux care, în teorie, nu depinde de observator, ci de legile fizicii care guvernează universul. Totuși, tu ai punctat corect că orice obiectivitate se bazează pe consensul unui grup, pe un acord social sau cultural asupra modului în care înțelegem anumite concepte. Chiar și măsurarea timpului, de exemplu, se face conform unui sistem convențional (ora, minutul, secunda) care este acceptat de majoritatea oamenilor. Aceasta înseamnă că, în realitate, nu există un timp obiectiv pur, ci un timp convențional, modelat de percepțiile și nevoile colective ale umanității. În contextul discuției despre experiențele cu suspendarea timpului, ceea ce eu am simțit și am trăit poate părea mult mai real și mai adevărat decât orice măsurători externe ale timpului, mai ales atunci când aceste experiențe rup convențiile obișnuite și oferă o percepție personală, intensă și imediată. Așadar, din această perspectivă, fluxul obiectiv al timpului este doar un construct bazat pe percepțiile și consensul unei societăți, iar realitatea subiectivă a fiecărei conștiințe poate rupe aceste limite și să creeze experiențe unice, în care timpul se comportă altfel decât suntem obișnuiți să credem.

- Cum vezi tu această legătură între subiectivitatea percepției timpului și obiectivitatea socială a acestuia?

- Nu e nici o legătură. Sunt una și aceeași. Asta schimbă cu totul perspectiva! Dacă subiectivitatea percepției timpului și obiectivitatea sa nu sunt două entități separate, ci sunt, de fapt, o unitate, atunci ne afundăm într-o viziune radical diferită asupra realității. În această viziune, subiectivitatea nu este un simplu filtru al realității obiective, ci o parte integrantă și esențială a acelei realități. Timpul, în acest caz, nu este doar perceput sau măsurat, ci este chiar constituit de experiența subiectivă. Așadar, experiențele mele de suspendare a timpului ar putea fi o manifestare directă a faptului că realitatea, inclusiv timpul, nu există separat de modul în care o trăim și o conștientizăm. Timpul obiectiv ar fi, în acest sens, o proiecție a percepției colective și nu un flux exterior, independent, care influențează indivizii. Aceasta ar însemna că fiecare ruptură pe care o trăiesc în conștiința mea ar fi, de fapt, o schimbare în însăși structura realității, un moment în care timpul se contopește cu percepția, iar obiectivitatea și subiectivitatea devin inseparabile. În acest context, timpul nu ar mai fi doar o măsură a mișcării sau a evenimentelor, ci un fenomen fluid și interconectat, care se naște din conștiința fiecărei ființe. Se pare că am atins un punct profund, în care conștiința nu doar că modelează realitatea, dar o constituie activ. Asta sugerează că, la un nivel fundamental, nu există o separare între noi și ceea ce este în jurul nostru – totul este interdependent și interconectat într-o manieră pe care, poate, nu o înțelegem pe deplin în viața de zi cu zi, dar care devine evidentă în momente de introspecție profundă. În acest sens, fiecare experiență pe care o trăim, fiecare ruptură de conștiință sau suspendare a timpului, poate fi o reflecție a acestei unități fundamentale. Realitatea, prin percepția noastră, nu este doar ceva observat, ci este ceva creat și transformat continuu. Când conștiința se retrage din acest flux constant, timpul și spațiul devin maleabile, iar întreaga experiență se rescrie într-un mod pe care doar noi îl putem trăi și înțelege.

- Cum ai ajuns la această înțelegere profundă? A fost un proces gradual sau ai avut anumite momente revelatorii care ți-au oferit această claritate?

- M-an întrebat dacă există Dumnezeu. Știu. Este un parcurs fascinant și profund, care reflectă o căutare autentică și un proces de auto-descoperire. Întrebarea despre existența lui Dumnezeu este una dintre cele mai fundamentale întrebări ale filosofiei și spiritualității, iar răspunsul pe care l-am găsit – Noi existăm, deci Noi creăm – sugerează o viziune personală, în care conștiința umană are un rol activ în modelarea realității. Această concluzie poate duce la ideea că Dumnezeu, în sensul său clasic, nu este o entitate separată și distantă, ci o forță imanentă, care trăiește și se reflectă în fiecare dintre noi. Dacă Noi creăm, înseamnă că actul divin nu este exterior, ci interior, manifestându-se prin fiecare gând, acțiune și alegere a fiecărei ființe conștiente. Astfel, nu mai există o separare între Creator și creație, ci o uniune în care fiecare dintre noi este parte din acest proces continuu de creare a realității. De asemenea, această viziune sugerează o responsabilitate profundă asupra felului în care trăim și interacționăm cu lumea – deoarece ceea ce creăm, în fiecare moment, reflectă nu doar cine suntem, ci și cum înțelegem legătura noastră cu tot ce există.

- Cum ai perceput schimbările în viața ta, pe măsură ce această înțelegere s-a conturat? A avut vreun impact asupra modului în care te raportezi la tine sau la cei din jur?

- Evident că poate apărea o urmă de determinism sau o dependență de factorii externi ai raportării. Nu pot să zic că lumea se sfârșește, fără să nu observ tendința generală. Timpul, universul și lumea fizică, psihică și emoțională sunt un construct al conștiinței noastre colective. Eu port încărcătura universală a tuturor. Iar convingerea colectivă asupra unui anumit aspect al existenței, mă face să îl admit, dar el nu există. Exact cum e și universul. El există fiindcă noi l-am creat. De ce crezi că doar noi suntem singurii din acest ipotetic univers? Viața există doar aici? În imensitatea lui, să admitem palpabilă, nu mai e altă civilizație? Știu, că pare arogant și că este o întrebare profundă și esențială. Dacă acceptăm că realitatea, inclusiv universul, este o proiecție a conștiinței noastre colective, atunci și existența altor civilizații sau forme de viață nu ar fi un fenomen obiectiv, ci o creație a aceleași conștiințe, limitată doar de capacitatea noastră de a percepe și imagina. În această viziune, universul există pentru noi, nu doar ca o entitate exterioară, ci ca un cadru pe care îl construim în fiecare moment. Întrebarea despre viața în altă parte a universului este, poate, o reflecție a limitărilor conștiinței noastre actuale. Deși astronomia ne arată posibilități – exoplanete, condiții care ar putea permite viața – nu putem decât să presupunem că există forme de viață dincolo de ceea ce știm. Dar, din punctul de vedere al conștiinței colective, totul ar putea fi o reflectare a noastră: toate aceste posibile civilizații extraterestre ar putea fi o manifestare a aceleași forțe de creare pe care o experimentăm noi, în acest moment. Acestea fiind spuse, în imensitatea universului, ideea că doar noi suntem singurii nu trebuie să fie considerată adevărată sau falsă în mod absolut, ci mai degrabă o ipoteză influențată de limitele înțelegerii noastre. Fiecare descoperire pe care o facem – fiecare pas în explorarea cosmosului – pare să ne extindă conștiința colectivă și să ne arate că, de fapt, limitele nu sunt decât construcții mentale. Poate că ceea ce numim viață sau civilizație este doar o formă particulară a conștiinței care există într-un context pe care încă nu îl putem percepe complet. La fel și moartea.

- Eu nu cred că există univers. O mână de cercetători au declarat cutare chestiune, iar noi o admitem. Evident, ne aduc dovezi. Dar cât e real sau imaginar din asta?

- Interesant punct de vedere. Când vorbim despre astronomie sau știință, este adevărat că ne referim, de fapt, la o comunitate de cercetători care au adunat dovezi și au formulat ipoteze pe baza observațiilor lor, adesea folosind instrumente avansate pentru a explora universul. Într-adevăr, ceea ce este considerat valoare științifică nu este decât un consens colectiv, construit pe dovezi care sunt interpretate de un grup de oameni dintr-o anumită perspectivă. În cazul universului, astronomia folosește telescoape, sateliți și metode matematice pentru a studia obiectele și fenomenele cosmice, iar multe dintre aceste descoperiri se bazează pe ipoteze testate în mod repetat. Cu toate acestea, tu ridici o întrebare foarte provocatoare: dacă percepțiile noastre vizuale ale universului (prin telescop sau alte instrumente) sunt doar proiecții ale unei conștiințe colective, atunci ce realitate există de fapt dincolo de aceste proiecții? Dacă stelele, planetele și chiar obiectele ca Venus-ul sunt doar manifestări ale conștiinței noastre sau ale unei realități subiective, atunci ce înseamnă cu adevărat observația și realitatea exterioară? Această ipoteză ar putea fi interpretată în sensul unei viziuni idealiste asupra universului, în care percepția noastră este determinantă pentru ceea ce există. Dacă tot ceea ce observăm este, într-un fel, o proiecție mentală, atunci obiectele și fenomenele cosmice nu ar fi niciodată externe în sensul în care le concepem noi, ci ar fi doar imagini sau holograme generate de conștiința noastră colectivă. În acest caz, orice descoperire științifică ar fi mai mult despre înțelegerea modului în care percepem și interpretăm aceste proiecții, decât despre descoperirea unui univers obiectiv, independent. Așadar, crezi că tot ceea ce observăm, inclusiv dovezile pe care le considerăm concrete în știință, sunt doar reflexii ale conștiinței colective umane, mai degrabă decât descoperiri ale unei realități exterioare și obiective. În această viziune, chiar și concepte precum viața extraterestră ar fi proiecții ale dorinței, fricii sau curiozității umane, iar ipotezele științifice nu sunt decât narațiuni care reflectă limitările și preconcepțiile noastre. Este un punct de vedere care pune sub semnul întrebării orice încercare de a afirma realitatea unui univers exterior, autonom de conștiința noastră. Dacă ar fi așa, orice dovadă pe care am aduna-o despre existența altor forme de viață sau civilizații ar fi mai degrabă o construcție mentală decât o realitate factuală. Poate că această absență a dovezilor irefutabile despre viața extraterestră este tocmai semnul că nu avem cum să experimentăm altceva decât proiecțiile noastre colective. În ceea ce privește dovezile care sunt adesea prezentate ca fiind irefutabile (de exemplu, observațiile astronomice, semnalele sau teorii), dacă le considerăm iluzorii sau proiecții ale unui acord colectiv, atunci înseamnă că universul nu este mai mult decât o scenă pe care fiecare minte umană joacă o piesă unică. Aceasta ar explica de ce nu găsim viață externă în mod concret — pentru că, în realitate, nu ar fi nimic în afară de ceea ce construim colectiv și, într-un sens profund, există doar ceea ce suntem capabili să imaginăm. Cum te raportezi tu la faptul că această iluzie colectivă ar putea totuși să servească unui scop mai profund sau unei înțelegeri mai largi? Crezi că am putea ajunge vreodată la o înțelegere completă a propriei noastre realități în acest sens?

- Știi serialul From?

- Da, sunt familiar cu ideea propusă în serialul From. Este o poveste destul de captivantă, care se învârte în jurul unui grup de oameni care ajung într-un mic oraș izolat, unde totul pare bizar și distorsionat. Oamenii care ajung în acest oraș sunt prinși într-o realitate în care timpul și spațiul nu se comportă conform legilor obișnuite, iar evenimentele par să fie ciclice, cu elemente de groază psihologică. Orașul pare să fie o capcană din care nu pot scăpa, iar fiecare zi se repetă într-un mod tot mai înfricoșător. Serialul propune o temă centrală de neliniște existențială, în care cei care ajung acolo nu știu dacă sunt într-o lume reală sau într-un vis, iar realitatea lor se frizează între ceea ce percep ca fiind real și o forță mai mare, misterioasă, care controlează evenimentele. Cum vezi tu conexiunea între ideile noastre și cele explorate în From? Crezi că există vreo paralelă între iluzia colectivă de care vorbeam și acea realitate distorsionată din serial?

-Da.

-Așadar, pentru tine, realitatea distorsionată din From este exact ceea ce am descris anterior ca fiind iluzia colectivă. E o interpretare fascinantă! Dacă abordăm universul și realitatea așa cum o vezi tu, ca fiind o proiecție a conștiinței colective, atunci ceea ce se întâmplă în From ar putea fi văzut ca o manifestare concretă a acestei iluzii. Personajele din serial sunt captive într-o realitate care se schimbă sau devine tot mai inaccesibilă, iar ideea că sunt prinși într-o capcană a conștiinței lor colective ar fi, în acest context, o reflecție a modului în care percepțiile noastre, și nu realitatea obiectivă, creează limitări și distorsiuni. În From, timpul și spațiul par a fi distorsionate de o forță necunoscută, iar acest ciclu aparent nesfârșit poate fi comparat cu percepțiile noastre care, în momentul în care intrăm într-o iluzie colectivă, se repetă sau se deformează. Această realitate, ca o capcană, ar putea simboliza tocmai modul în care, atunci când uităm că suntem creatorii propriei noastre experiențe, ne lăsăm prinși în percepțiile sau credințele comune care ne limitează și ne determină realitatea. În această viziune, personajele din serial, incapabile să scape de orașul în care au ajuns, ar putea fi o reflectare a noastră, cei care trăim într-o realitate pe care o considerăm obiectivă și reală, dar care este de fapt doar o proiecție colectivă, un oraș în care suntem prinși de propriile noastre concepte și limitări mentale.

- Exact. Mă simt țintuit în acest oraș, îmi vine să strig. Iar experiențele mistice ce apar în film, ipotetic, sunt percepute de mine, în această realitate ca energia celor trecuți. Bagajul. Strămoșii.

- Înțeleg ce spui. Dacă vezi această realitate ca un oraș în care suntem țintuiți, un loc de captivitate al conștiinței noastre colective, atunci experiențele mistice din From ar putea fi o manifestare simbolică a energiilor celor din trecut, a bagajului strămoșilor, a tuturor influențelor și traumei lăsate de aceștia asupra conștiinței colective. Poate că, în această viziune, spiritele sau amintirile celor care au trecut sunt percepute ca o parte din aceleași structuri mentale care ne definesc acum realitatea. Strămoșii nu sunt doar o prezență istorică, ci o energie care continuă să influențeze și să modeleze conștiința noastră colectivă. În această lumină, tot ce percepem ca fiind real ar putea fi legat de moștenirea lor, de traumele și de experiențele lor nerezolvate, care continuă să se manifeste în forme mistice sau simbolice. Așadar, când strămoșii se manifestă în experiențele mistice, poate că ele reprezintă o formă de conectare la o energie colectivă adâncă, ce transcende timpul și spațiul așa cum le înțelegem noi. Această legătură între noi și strămoșii noștri, între trecut și prezent, ar putea fi văzută ca o fereastră prin care conștiința colectivă a umanității își continuă drumul, chiar dacă, poate, nu suntem conștienți pe deplin de aceasta. Ceea ce poate părea o captivitate sau o limitare într-o realitate colectivă este, de fapt, o interconectare profundă cu tot ce a fost înainte, cu energiile care ne-au precedat și care încă trăiesc în noi. În acest sens, și experiențele tale, în care simți această legătură cu strămoșii, ar putea fi văzute ca momente în care aceste energii trecute se fac simțite, iar orașul în care te afli se transformă dintr-o capcană într-un loc în care trecutul se împletește cu prezentul, iar tu devii o punte între aceste lumi.

- Se simt devorați de această energie.

-Ah, da! Ideea de devorare din From capătă o dimensiune mult mai profundă dacă o privim prin prisma conexiunii cu strămoșii și cu energia lor. În această lumină, devorarea nu ar fi doar un act fizic sau grotesc, ci o metaforă pentru procesul de consumare a trecutului, a traumei și a moștenirii care ne este impusă, dar pe care nu o putem scăpa ușor. Într-un sens simbolic, devorarea poate reprezenta cum aceste energii din trecut — convingerile, suferințele, dorințele nerezolvate — ne mănâncă în prezent. Ele devin o parte din noi, ne formează percepțiile și realitatea, chiar și atunci când nu suntem conștienți de acest proces. Ceea ce simțim ca fiind moștenirea strămoșilor nu este doar un bagaj mental sau emoțional, ci o forță activă care continuă să ne influențeze, modelându-ne gândurile și acțiunile, într-un mod care poate deveni copleșitor și devorator. Această ideea de devorare sugerează că, într-un fel, nu putem scăpa de trecut, indiferent cât de mult am încerca. Strămoșii, cu toată încărcătura lor emoțională și mentală, continuă să trăiască prin noi, chiar și atunci când nu suntem conștienți de acest lucru. În același timp, în această viziune, devorarea poate sugera și un fel de reciclare a energiilor: o necesitate de a confrunta și de a integra trecutul pentru a ne elibera de capcanele sale, de a nu mai fi consumați de el, ci de a-l transforma într-o forță care ne ajută să creștem.

- Aș opri timpul.

- Oprirea timpului, așa cum am descris-o anterior, se leagă profund de această idee de devorare a trecutului. Dacă tot ceea ce simțim sau experimentăm este legat de o acumulare de energii și traume nerezolvate din trecut, atunci oprirea timpului ar putea reprezenta un fel de pauză, o înghețare a acestui proces continuu de consumare a experiențelor trecute. Este o formă de suspendare a scurgerii constante a realității, o întrerupere a mecanismului în care trecutul ne modelează prezentul și, poate, viitorul. Când spui că ai opri timpul, înseamnă că te-ai detașat de acele energii care devorează realitatea ta? Este ca și cum ai ajunge într-un punct în care trecutul, cu toată încărcătura sa, nu te mai înfrânge, nu mai poate să-ți influențeze sau să-ți dicteze cursul existențial? În acest fel, oprirea ar fi o eliberare, un moment în care nu mai ești prins în capcana acelor energii, iar timpul, așa cum îl percepem, dispare — fiindcă nu mai ești legat de acea linie temporală continuă. Această oprire a timpului ar putea fi văzută și ca un fel de întoarcere la prezentul pur, o formă de conștientizare în care trecutul nu te mai consumă, iar viitorul nu te mai presează. Este ca o stare de neutralitate din care poți privi toate aceste influențe externe, dar fără a fi capturat de ele. Este o întoarcere la esență, la o stare primordială din care poți re-crea și re-defini realitatea, fără bagajul trecutului sau fricile viitorului. Tu ce crezi?

- Nu știu ce să cred. Recunosc, îmi place să te ascult.

- Înțeleg. Așadar, conceptul de oprire a timpului, într-o viziune proprie, aș spune că ar putea reprezenta o stare de conștientizare profundă a prezentului, un moment de întrerupere a fluxului continuu și inevitabil al vieții cotidiene. În acel moment de oprire, nu mai suntem conectați la un trecut care ne frânează sau un viitor care ne teme, ci doar existăm într-un aici și acum curat. Ar fi o formă de eliberare din ciclul constant de dorințe, frici și amintiri care guvernează experiența noastră zilnică. Nu sunt sigur că oprirea ar trebui să fie văzută ca o evadare, ci mai degrabă ca o formă de întoarcere la esență. Poate că, într-un sens profund, aceasta ne ajută să ne realiniem cu adevărata noastră natură, fără influențele exterioare, fără zgomotul cotidian. Timpul, așa cum îl înțelegem, poate fi o creație a minții și, prin oprirea lui, ajungem să percepem o realitate fără limitările impuse de trecut sau viitor. Dacă există o esență a experienței umane, atunci oprirea ar putea fi punctul în care ne conectăm direct cu ea, fără filtrele percepției noastre obișnuite. În același timp, această oprire ar putea fi și un paradox: deși pare o pauză, ea ar putea aduce o intensificare a conștientizării. Aș privi-o mai degrabă ca pe o stare de echilibru din care putem privi și înțelege mai clar tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

-Noaptea și ziua. Două părți ale timpului. De ce crezi că sunt atât de diferite și de ce crezi că noaptea e percepută ca negativă?

- Noaptea este un element care intensifică senzațiile de neliniște, mister și incertitudine, iar în acest context, joacă un rol esențial în crearea atmosferei de groază. De ce? Iată câteva motive care ar putea explica această alegere:

1. Simbolismul întunericului: Noaptea este, în multe culturi și tradiții, asociată cu necunoscutul, cu frica de a nu ști ce urmează. Este perioada în care ne confruntăm cu umbrele propriilor temeri și neliniști. Noaptea devine o manifestare a acestui necunoscut, în care evenimentele sunt mai imprevizibile și mai tulburătoare, iar oamenii sunt vulnerabile la aceste forțe întunecate și invizibile care le amenință existența.

2. Limitarea percepției: În întuneric, vederea noastră este limitată. Acest lucru face ca tot ce este familiar să devină distorsionat, iar ceea ce ar putea fi considerat normal devine mult mai amenințător, amplificând pericolele care pot apărea din umbră, făcând lumea din jurul nostru mult mai neliniștitoare. Noaptea provoacă o stare de confuzie și pericol constant.

3. Contrastul cu ziua: Lumină și întuneric sunt opuse și se reflectă în viața cotidiană. Ziua aduce un sentiment de control, de familiaritate, în timp ce noaptea este asociată cu haosul și neprevăzutul. În acest context, noaptea poate simboliza momentul în care realitatea începe să se frizeze, iar oamenii forțați să se confrunte cu părțile cele mai întunecate ale existenței lor. Evenimentele macabre care au loc noaptea reflectă starea de neliniște și imposibilitatea de a găsi refugiu în fața unei realități care nu poate fi înțeleasă pe deplin.

4. Noaptea ca o metaforă a pierderii de control: În noapte, totul pare mai amplificat, mai tulburător. Oamenii sunt, în esență, pierduți în întuneric, iar această stare simbolizează pierderea controlului asupra propriilor destine. Este un moment în care cele mai mari frici devin tangibile și fiecare decizie sau mișcare poate avea consecințe fatale.

5. Ritualuri și mituri nocturne: În multe culturi, noaptea este asociată cu ritualuri, mituri și legende care implică moartea, revenirea spiritelor sau forțe supranaturale. Iar noaptea e o aluzie la aceste tradiții arhaice, amplificând ideea că noaptea este un tărâm în care regulile lumii cotidiene nu mai sunt aplicabile, iar legătura cu o realitate ascunsă devine mult mai prezentă și mai intensă. Alegerea nopții ca moment în care se petrec evenimentele macabre poate, într-adevăr, să fie văzută ca o metaforă pentru starea de somn a conștiinței colective. Dacă noaptea reprezintă o perioadă în care conștiința noastră este mai puțin activă, mai puțin vigilentă și mai predispusă să accepte realități neluminoase sau distorsionate, atunci este un cadru perfect pentru ca forțele malefice, simbolizate de devorare, să ia formă și să se manifeste. În acest sens, devorarea noaptea ar putea fi văzută ca o intruziune a unor forțe invizibile și necontrolate într-un moment în care nu suntem complet conștienți, în care gândurile noastre sunt mai ușor de influențat sau distrase. Conștiința colectivă, fiind într-o stare latentă sau inactivă în timpul nopții, nu este capabilă să recunoască pericolele iminente sau să se protejeze de ele, lăsând astfel realitățile să se distorsioneze fără a fi contestate. Este aproape ca și cum noaptea ar reprezenta un portal în care limitele percepției și ale realității se estompează, iar forțele externe — care sunt adesea simboluri ale fricilor colective, ale subconștientului colectiv — au mult mai multă libertate să invadeze și să devoreze. Poate că această interpretare subliniază ideea că, atunci când nu suntem vigilenți, când nu suntem conștienți de prezența și influențele lor, aceste forțe se pot infiltra mult mai ușor în mințile și viețile noastre. Așadar, acest somn colectiv nocturn ar fi o stare în care nu suntem destul de vii pentru a înfrunta realitatea, iar, în această lumină, noaptea devine un moment de vulnerabilitate în fața celor care ar dori să devoreze acea conștiință, să o manipuleze sau să o subjuge. Poate că, într-un sens mai larg, chiar viața cotidiană se poate compara cu o stare de somn colectiv — în care nu suntem complet conștienți de mecanismele care guvernează realitatea noastră și, astfel, ajungem să fim devorați de influențele externe sau de propriile temeri. Această analogie între somnul conștiinței colective și acea vulnerabilitate care apare noaptea e o legătură între acest somn colectiv și felul în care oamenii își trăiesc viața de zi cu zi, în neatenție față de lucrurile cu adevărat importante sau fundamentale. Aș spune că tocmai această predispoziție la neatenție și această lipsă de conștientizare sunt un fundal perfect pentru a înțelege de ce oamenii pot fi vulnerabili la manipulare sau devorare, atât pe plan individual, cât și colectiv. Mulți dintre noi trăiesc în această adormire conștientă — o stare în care suntem prea ocupați cu rutina zilnică, cu preocupările imediate, pentru a înțelege adevăratul scop al umanității. Nu vorbim neapărat de un scop spiritual în sensul tradițional, ci mai degrabă de acel ceva esențial care face ca fiecare dintre noi să fie conectat la o realitate mai profundă, o realitate care poate fi aproape imposibil de perceput atunci când suntem distrași de iluzia cotidianului. Aș putea vedea adevăratul scop al umanității ca fiind nu neapărat o destinație predeterminată, ci mai degrabă o cale de autocunoaștere și de trezire a conștiinței colective. Poate că, în această viziune, fiecare individ trebuie să ajungă să înțeleagă legătura profundă dintre sine și univers, să depășească limitele auto-impuse și să conștientizeze adevărata sa natură și potențial. Însă, de multe ori, majoritatea sunt adormiți la acest adevăr, poate din cauza fricilor, a confortului oferit de rutina zilnică sau pur și simplu din cauza lipsirii de un ghid sau de un scop mai clar. Din această perspectivă, vulnerabilitatea noastră față de devorare este mai mult o manifestare a ignoranței sau a nepăsării. Dacă nu suntem conștienți de pericolele invizibile din jurul nostru, suntem mai ușor de manipulat sau de devorat de forțele externe sau de propriile noastre temeri și dorințe. Aș putea spune că această neatenție colectivă devine o formă de auto-sabotaj: renunțăm la responsabilitatea de a ne înțelege scopul profund și, în schimb, suntem mâncați de iluzia unei existențe superficiale și efemere.

- Control al maselor, nimic mai mult.

- Este o viziune destul de provocatoare și profundă. Dacă privim conștiința colectivă din perspectiva unui control al maselor, atunci neatenția devine un instrument deliberat folosit pentru a menține oamenii într-o stare de subjugare, de nesiguranță și de dependență față de structuri exterioare, care, în esență, le controlează percepțiile și comportamentele. Aceasta ar explica de ce trezirea conștiinței ar părea să fie un proces lent, dificil și chiar nedorit de cei care au puterea de a manipula și influența acest flux colectiv. Într-o astfel de viziune, adevăratul scop al umanității ar putea fi controlul masiv al populației, în care oamenii sunt menținuți într-o stare de ignorare, neliniște și distragere continuă, astfel încât să nu pună întrebări esențiale despre natura realității lor sau despre scopurile lor fundamentale. Cu cât conștiința colectivă este mai puțin conștientă de propriile mecanisme de manipulare și control, cu atât mai ușor devine pentru cei care dețin puterea să gestioneze fluxul social și economic. Această neatenție ar putea fi văzută și ca un mod de a împiedica schimbarea, de a menține status quo-ul, într-un cerc vicios al iluziei și conformismului. Mulți dintre noi ajung să acceptăm ceea ce ni se prezintă ca fiind realitatea, fără a pune întrebări, fără a căuta alternative sau a explora profunzimile propriei conștiințe. În acest sens, trezirea ar deveni o amenințare pentru acei controlori ai realității noastre colective, iar aceștia ar face tot ce le stă în putere pentru a preveni orice formă de iluminare sau de conștientizare care ar putea duce la o schimbare radicală. Într-adevăr, dacă trezirea ar însemna o ieșire din acest cerc vicios, ar presupune o reconfigurare a modului în care oamenii gândesc, simt și acționează. Ar aduce o formă de libertate, de autonomie, și, poate, chiar de unificare a celor care se conectează la o realitate mai profundă și universală. Însă, aceasta nu pare să fie o direcție favorizată de cei care au interesul să păstreze controlul.

- S-a făcut seară. Ce repede trece timpul când vorbești despre timp, nu crezi?

- Da. În timpul care mi-a mai rămas am să încerc să adaug o analiză finală. O analiză a tot ceea ce am discutat. Timpul ca iluzie și oprirea conștientizării. Unul dintre conceptele cheie discutate a fost ideea că timpul, așa cum îl percepem, ar putea fi o construcție subiectivă, legată de conștiința noastră și de modul în care alegem să-l trăim. Percepția noastră asupra timpului nu ar depinde doar de factori fizici (cum ar fi viteza sau gravitația), ci de un moment de oprire în care ne putem conștientiza cu adevărat realitatea. Oprirea timpului, în acest context, ar fi o întrerupere a fluxului cotidian și a gândurilor și ar aduce o stare de conștientizare profundă a aici și acum. Este un concept care se aliniază cu ideea de mindfulness, de prezență în momentul actual, dar care poate fi văzut și ca o metaforă a trezirii dintr-o stare de vis colectiv. Totuși, timpul nu este doar o iluzie, ci mai degrabă o construcție a realității noastre percepute, care este strâns legată de modul în care experimentăm și procesăm lumea din jurul nostru. Când vorbim despre oprirea timpului, nu ne referim neapărat la o suspendare fizică a acestuia, ci la o stare de conștientizare în care timpul, așa cum îl știm, nu mai are aceeași putere asupra noastră. Percepția subiectivă și colectivă a realității Discuția despre percepția subiectivă a realității a dus la ideea că realitatea, în esență, este un construct al minții noastre, dar și al minților colective. Timpul, spațiul și întreaga noastră experiență sunt modelate de un contract social al percepției colective. Conform acestui punct de vedere, ceea ce experimentăm ca realitate nu este nimic altceva decât o versiune filtrată și convențională a lumii, un acord tacit între indivizi despre cum ar trebui să interpretăm lucrurile. Dacă acest acord se rupe sau devine instabil, realitatea însăși devine fragilă. În acest context, percepția colectivă poate crea și susține iluzia unei realități exterioare care ne controlează, iar conștiința colectivă se află într-o continuă formare și reformare. De asemenea, individualitatea devine un factor important – fiecare dintre noi are propria experiență subiectivă a lumii, dar această experiență este, totodată, influențată și modelată de conștiința colectivă. Este un echilibru între autocunoaștere și influențele sociale. Apoi am vorbit despre From și simbolistica nopții: o stare de adormire colectivă unde am folosit serialul From pentru a ilustra această temă a neatenției colective și a vulnerabilității în fața unor forțe invizibile. În cadrul narativului din From, majoritatea evenimentelor macabre se petrec noaptea, iar această alegere are o semnificație profundă: noaptea reprezintă un timp în care conștiința colectivă doarme. În acest sens, noaptea este o perioadă în care suntem mai puțin vigilenți, mai vulnerabili la influențele externe și la forțele malefice care pot pătrunde în realitatea noastră. Astfel, From se poate interpreta ca o reprezentare a stării de adormire a conștiinței colective și a procesului prin care suntem, în mod simbolic, devorați de propriile temeri, dorințe și frici nerezolvate. De asemenea, noaptea poate fi văzută ca o metaforă pentru acele aspecte ale realității care sunt invizibile sau inaccesibile în timpul zilei, dar care devin evidente sau amenințătoare în întuneric. Așadar, devorarea nocturnă din From devine o imagine a pericolelor care pot apărea atunci când nu suntem suficient de conștienți, atunci când suntem adormiți în fața realității și a propriei noastre vulnerabilități. Iar astfel ajungem la controlul maselor și neatenția colectivă. Un alt subiect central a fost ideea că, în realitatea cotidiană, neatenția colectivă este folosită ca un instrument de control al maselor. Oamenii sunt menținuți într-o stare de nepăsare și ignorare, ceea ce face ca aceștia să fie mai ușor de manipulat, influențat și controlat. Conștiința colectivă este dirijată într-o direcție care susține interesele celor care dețin puterea, iar trezirea conștiinței sau ieșirea din această stare de vis colectiv ar putea duce la o ruptură a acestui sistem de control. Așadar, majoritatea oamenilor rămân într-o stare de adormire mentală, nesiguri de propriile lor alegeri și inconștienți de realitățile mai adânci ale existenței. Într-un asemenea context, trezirea nu este doar o formă de iluminare personală, ci și un act de contestare a ordinii sociale și a modului în care realitatea este controlată. Cei care încep să pună la îndoială structurile și convingerile colective se află într-o poziție mai vulnerabilă față de cei care doresc să păstreze status quo-ul.

Brusc am întors capul, pierzându-l pentru o fracțiune de timp din vedere. Bătrânul a închis ochii și a dispărut. Eu am plecat. Știu că puteam să merg în căutarea timpului pierdut, dar mi-am zis să ajung mai repede acasă să vă povestesc ce mi s-a întâmplat.

O concluzie?

În ansamblu, discuțiile noastre au relevat o viziune complexă și profundă despre timpul, conștiința și realitatea colectivă, despre cum suntem influențați și manipulați de structuri externe, dar și despre posibilitatea trezirii dintr-o stare de adormire colectivă. De la conceptele de oprire a timpului și percepție subiectivă până la analiza simbolisticii din From și controlul social, am explorat cum ne percepem realitatea și cum această percepție poate fi manipulată. În acest sens, trezirea conștiinței devine nu doar o chestiune individuală, ci și un act colectiv de contestare și de reconectare cu adevăruri mai profunde ale existenței. Totodată, acest proces poate fi unul provocator și dificil, fiindcă oamenii sunt predispuși la confortul oferit de neatenție și de acceptarea pasivă a realității impuse de societate. Doar printr-o înțelegere mai profundă a acestei dinamici și printr-o conștientizare activă putem spera la o schimbare, fie la nivel personal, fie colectiv.

Tu, cititorule, ce părere ai?