Axiomele mâhnirii

 Începutul anului 

2024, a fost jurnalul unui uituc incurabil, a fost anul în care am îmbătrânit. Mult râvnita moarte, ce în textele mele își găsea mereu culcuș, a vrut să mă viziteze. Nu am spus nimănui atunci, am invocat o boală banală, dar în mine a avut loc o cezariană a nopții ultime. Zăceam singur în spital, știind că ăsta va fi ultimul somn. Gândurile mi-au făcut transplant de noapte și beznă mi-a fost timp de luni de zile. Griuri pastelate și monocromie apatică am avut în suflet. Amnezia emoțiilor umane mi-a scrijelit pe trup, Nu meriți să fii iubit. Și așa am continuat. Rănit, îndurerat și frustrat că nu voi mai fi niciodată eu, cel de dinainte de operație.

Apoi am plecat în Germania. Se anunța o vreme blândă pe acolo în perioada 11-15 aprilie 2024. De unde am știut? M-am uitat la vremea cu Busuioc. Dar n-a fost așa. A plouat, a fost frig și o presiune psihică mi-a blocat gândurile cu o durere de ochi. Plus pansări repetate de câte două ori pe zi în zona operației. Dar măcar am vizitat Frankfurt-ul, Heidelberg-ul, Stuttgart-ul și Karlsruhe-ul prin sălile de festivități din oraș. Am fost invitați să jucăm Floare de cactus. Am dansat gol, am avut glume caustice și am făcut reclamă la șampon și pastă de dinți. Și toate astea pe muzică de acordeon. Am întâlnit acolo oameni care mi-au spus că îmi urmăresc activitatea teatrală și mâzgăliturile cu mare interes și o apreciere atât de generoasă, încât am simțit că merit niscaiva iubire.

Mijlocul anului 

Am simțit acuitate, am văzut disperare, am auzit nonculori. Am fost brăzdat de un sentiment mirobolant de apatie și negativism. Oare asta a fost o adversitate față de nou și schimbare? Malițiozitatea mea înmuiată în detergenta-mi minte a dat naștere unor gânduri și gesturi revoluționare în fața unui fascist pozitivist și optimist. Deși timp de două decenii a dezbinat, a ucis bucuria de pe chipuri, a violentat cu false acuze, acum propovăduia că suntem o familie mare. Logoterapie patriotică pentru celenterate și ameobe. Chiar îmi ziceam să nu uit să-mi recitesc scrisoarea de adio. Poate ți-o dau și ție. Doar tu vei înțelege nevoia mea de ajutor. Da, tu, tu, cititorule. Nu zâmbi că ți se vede gropița și poate fac pană în visele tale. Hopa, emoție.

Tot în perioada aia am realizat un proiect antidrog cu niște colegi, în cadrul asociației teatrale DeLear, unde am conștientizat că în ziua de astăzi nimeni nu se mai interesează de nimeni. Suntem ipo-acriți. Nu zic nimic nou, doar ca o moară hodorogită repet fără să fiu cu adevărat auzit. În jurul nostru sunt atâția oameni pe cale să se stingă de neiubire, iar noi punem gazul pe focul nepăsării. Iar în ureche îmi suna în neștire o tristă lirică nescrisă pe un perete, Marea albastră, marea albastră, și-au pus dinții în fereastră, să devină mai gălbui de la al Soarelui gurgui. Stau beliți și în rânjire, căci și dinții au durere, surdă, mută ori tăcere când în soare-și fac sminteală, jalnic, fără voie, în absurdă rânduială. Eu râsul îl ascund în ploaie să nu se vadă dacă plâng, ca Charlie renasc din noroaie mult mai dramatic și nătâng. La jugul netăcerii de mă-nham, o lume-ntreagă asurzesc, că-n mine zace un infam. Mai bine stau și chinuiesc.

Și mă gândeam că ceva trebuie să fie la mijloc cu lumea asta, cu viața asta. Nu poți alege doar unele drumuri: ei-noi, succes și bani-ratare și sărăcie, Rai și Iad, ascensiune-fericire și încă alte câteva cărări bătătorite de alții. Nu poți să negi propria persoană în detrimentul părerii celor în care ai încredere, dar nici să îți validezi existența pe așa sunt eu. Tangajul ăsta „mereu între” e cel mai ermetic pas pe care îl am de făcut. Go with the flow, let it be, carpe diem sau îmbrățișează-ți chemarea instinctivă?

Ce să aleg?

Eu sufăr de o presiune în piept, în cap și mâini de parcă lumea mea sufletească explodează. Și asta de 25 de ani, nu de acum. Că e toamna, iarna, vara sau primăvara. M-am obișnuit cu ea, cumva. Dacă la început râurile mi se păreau salvarea, acum stau în cumpănă între pumnii de pastile sau lamele lucind în soare. Cum am mai zis, anul ăsta în iarnă am avut o operație și doctorul mi-a zis că există riscul de recidivă de 94%. Așa că e dificil să te chinui în zadar să admiți chestii de genul, O să fie bine; dar suprapusă peste presiunea aia, încep să simt durere, neputință și lehamite. Speram că scrisul mă va ajuta. Nu a făcut-o. Cât ține de teatru, ăsta e un pilon important în generarea presiunii constante. Aș vrea să scap. Dar mi-e cu neputință. Unde intră mia, intră și suta. Am răbdat atât, mai rabd până la final. Oricare ar fi el.

Aproape un sfârșit de an

Îmi ispășesc pedeapsa capitală, cu sentimentul că locul meu nu este aici-și-acum, ci cândva-și-altundeva, viitorul faptelor mele, un loc și un timp pe care îl idealizez, nefăcând, însă, nici un efort personal pentru a-l materiliza. Sunt un bătrânel ce nu mai poate vedea cu proprii ochi ținta scopului cu care a crescut în suflet. Am nevoie de un mentor venit din neant. În spatele acestui lucru se află întregul sens al dependenței de celălalt, fericirea mea e un om ce mă iubește, indiferent ce monstru aș deveni când sunt furios.

Nu mă urâți, oameni buni, chiar nu vedeți că sunt și eu o mână de om, rupt de oboseala căutării iubirii, iar voi, o șleahtă de turbați ahtiați după ură, invidie și dispreț, ce vreți să mă vedeți nefericit? Îmi ajunge! Eu le fac pe toate, eu mă încarc de dureri, eu mă descarc prin scris, eu tai cu lama înghețată cuvintele, eu sunt sluga plătită cu vârful îndesat al lexicnagiului (a se citi carnagiul lexical) și nimănui nu-i pasă!

Îmi vine să-mi iau câmpii! 

Apropo de scris. Nu-mi va salva viața. Cum nici teatrul nu m-a ajutat. Am avut visuri mari, voind să ajung o umbră de care toată lumea vorbește, dar nimeni nu a văzut-o cu adevărat. În schimb am ajuns un actor provincial, minor și stigmatizat de influența unei situații imposibil de gestionat. Cum îmi dau seama că și scrisul nu e colacul de salvare. Păi, textele mele nu sunt texte bune, ci texte ne-bune, iar pe cele execrabile le evaluez pe baza faptului că sunt scrise fără vreo secundă de gândire, scrise în joacă, cu glume, jocuri de cuvinte fără sens, bășcălie de dragul bășcăliei. Cum știu că unul e bun și celălalt e prost? Simplu, textul bun spune mai multe decât ceea ce scrie, că în spatele cuvintelor se află o cheie în care poți revizita textul și să îl vezi cu alți ochi. Iar cel prost e doar cuvânt ucis în van. Chestiunea cu sufletul e relativă, fiindcă uneori avem sau nu suflet, avem sau nu bogăție în el, așa că te trezești să scrii din suflet lucruri fără conținut, alteori fără sens, fiindcă ai un nonsens sufletesc. Raportul ăsta cu eu-voi e mișto, dacă te ghidezi după el. Eu doar sesizam o problemă majoră la mine, pe care am observat-o în mai multe rânduri, și anume că nu pot să îmi cuantific scriitura pe același calapod cu preferințele consumatorilor. Așa că nu mă pot lega de scris ca fiind isprava de salvare, fiindcă nimeni nu îl înțelege. 

Vreți, faceți. Schimbă-te! Râzi! Zâmbește! Fii mai înalt! Slăbește! Lozinci idealiste despre o lume părăginită de cei care vor acum salvarea. Încarcă umerii muncitori cu sarsanalele neputinței lor. Fă-ne tu treaba, că noi îți păpăm leafa.

De ce zic asta?

Zilele trecute mi s-a întâmplat un lucru mișelesc pe care dacă îl scriu fac durerea să existe cu adevărat. Am fost martor la o încercare, să-i zicem casting, de a-și demonstra un om cât de meschin poate fi. Mi-e foarte greu să vorbesc despre asta, sper să înțelegeți hotărârea mea de a renunța pe parcurs, însă cum poți tu ca partener/coleg să îți bați joc de încercarea cuiva de a da randament pe când tu stai pe telefon, sau faci bășcălie de tot și de toate, sau nu încerci să dai nimic înapoi partenerului? Iar cireașa de pe coliva mortului, ăla de voia a ne alege, venise chitit să nu îl intereseze oricât m-aș fi străduit eu să redau elasticitatea emoțională sau interpretativă a personajului, fiindcă stabilise el din start că nu are nevoie de mine, că nu mă potrivesc, că nu sunt capabil să mă ridic la nivelul blăniței lui. Pe sistemul, dacă vine un actor care e doxa și care știe foarte bine ce are de făcut, automat stăpân pe sine și conștient de ceea ce știe și poate, va fi respins, din frica de a nu fi depășit intelectual/fizic/mental. Ceva normal la români. Toți decizorii ăștia au acel gut-feeling de a se feri de oameni competenți. Jale! Și după care o să-și blesteme zilele că l-au luat pe cel mai prost. Nici nu știi cât valorează o alegere până când nu lucrezi cu varianta de avarie, care să facă treaba celui pe care l-ai refuzat, fiindcă era prea potrivit.

Gândurile mele sunt ceva personal, intim și nu pot fi spuse așa, fără consecințe. Și la urma urmei cui să i le spun? Familia mea s-ar îngrijora, așa zișii prieteni ar căuta să folosească ceva din mintea mea, doctorii ar sări repede cu tratamentele etc. Cui să îi vorbești? Cui să îi spui durerea asta? Nimănui nu-i pasă cu adevărat de tine. Ce rost mai are să te schimonosești scriptic când de fapt nu contează. Nu totul e negru, dar toți sunt îmbrăcați în negru. Mă simt singur, atât de singur. Nu îmi pot face prieteni, fiindcă nimeni nu are nevoie de cineva care se simte mereu trist. Ne dezvoltăm sisteme de apărare împotriva semenilor noștri, dar de fapt ne protejăm de respingerea lor. Familia, colegii, cunoscuții mă evită pentru că am un comportament zeflemitor, ca de moș comunist, mereu cu o glumă sardonică pe buze sau cu o critică acidă, ușor amuzantă. Ăsta e felul meu de a interrelaționa. Și n-am ce face. E vanitate cumva? 

Finalul anului. 

A fost momentul în care am întâlnit instinctul zoo-matern într-o doamnă ce e mamă a unui dromader, a doi purici și a unui miriapod și străbunica a patru babe și vreo x pisici ce se zgâiesc în calendar, iar viața mea lexicală a început să se destrame. Fiindcă eu m-am simțit un animal în prezența domniei sale, dar am avut timp să mă recompun. Mă bucur că ne-am plouat și că m-a pus în ipostaza refuzatorului de notorietate prin publicabilitatea de grup select. Au mai fost și alți oameni fictivi cu care m-am întâlnit anul ăsta, Sanda Burță- Alba Iulia, Dan Banu și Gabriel Rusu- Constanța, Caterina Tudorache, Florin Piersic Jr.- Oradea. Le mulțumesc frumos pentru zootehnia scrisului lor minunat și pentru că au vrut să se spovedească la mine prin magia sufletului. O onoare să îi cunosc și o bucurie ploioasă să discut planuri de afaceri cu ei. A fost frumos, interesant și palpitant.

Dincolo de politică și evenimentele inerente unei vieți împărțite între două gheizere, familie și carieră, am avut prima premieră a mea din stagiunea asta. Elif și pic-pic, i-am zis eu, Elif și ploaia se numește spectacolul. Pic, pic, fiindcă am avut repetiții cu țârâita, dar am muncit până am ajuns fleoașcă, un ciuciulete de apă, unde mai pui și interes minor picurat din partea celor interimați, puși doar pe perimat și periat, și tot aici m-am învățat că dacă vrei să trăiești în viață, trebuie să te obișnuiești cu umezeala. Știu că îmi pun singur bețe în roate. Mă împiedic, mă ridic, mă șterg și merg înainte. Înainte, îmi amintește de o glumă pe care i-o zic mamei mele mereu, că înainte era mai bine și înapoi nu mă mai primește nimeni, m-a plămădit un sardonic perfecționist și un nemulțumit nătâng al propriei munci.

S-au mai întâmplat multe altele, dar nu sunt demne de menționat: număr x de cărți citite, filme y văzute, locuri n vizitate sau mâncăruri 0 regurgitate.

Un stol de păsări albe mi-a intrat prin orbită, făcându-și cuib în smoala minții mele. Le-am prins aripile. S-au zbătut. Au devenit corbi, ce în aceste ultime zile îmi croncăne fericirea că încă mai trăiesc și că Dumnezeu, Universul, destinul sau orice ar guverna a fost și anul ăsta bun cu mine și mi-a dăruit încă un an alături de Florina și Victor.

Sfâr-shit