Despre Nimo

În ce put?

Mi s-au umflat mușchii buzei când iar un text mi-a fost apreciat. Mă înfurii la culme când oamenii par să îmi zic lucruri bune despre mine, fiindcă mă simt ca un impostor. De ce? Fiindcă eu nu pot să îmi asum că ceea ce scriu e al meu sau că nu a mai fost scris cândva, undeva. Iar martiriul sfântului Nemo de a face un bine gratuit mi se pare fățărnicie, reclamă mascată și o încercare de pescuit la muscă. Nu există decât un singur bine. Cel pe care îl înfăptuiești după cum ți-l dictează conștiința. Iar orice întreprindem pentru alții o facem din egoism. E inutil să fim buni pentru bucuria celuilalt, nu ajută decât dacă te gândești că ești Mesia. Iar aia e o boală clinică. 

Opinii micro despre orgolii macro

Odată cu sfărâmarea piedestalului, criticul de serviciu s-a diminuat, ajungând cu fruntea-i de ebonită la nivelul dialecticii. Doar că emfaza atonală a stimabilului se rezumă doar la o cacofonie stridentă de disonanțe umorale, iar eu cred că e nevoie de o ureche muzicală echilibrată în exprimarea opiniilor. De la părere la scandal e doar un pas, atunci când egoul surd se încăpățânează să fie suveran. E păcat să transformăm micro-creaţiile literare în pretext pentru nevoia unuia de afirmare, vizibilitate şi validare. 

Nimo pare desuet și nostalgic-patetic, nu-i așa, acum când exprimarea libertină de-a dreptul a părerii personale a devenit normă în întreaga lume. Aproape că te simți obligat să-i accepți instantaneu aceste panseuri „critice” pentru a-i justifica prezența. A se observa, însă, diferența dintre opinie/analiză de valoare. Toate sunt necesare pentru o imagine cât mai variată a fenomenului. Nu sunt, însă, toate una și aceeași. Dreptul la opinie clamat ca intangibil în virtutea invitației de a fi micro-părelnic nu înseamnă o supremație ce subordonează faptul literar. Dacă îți place sau nu, ai datoria să oferi măcar ceva pilule de calitate obiectivă. Nu o înșiruire de predicate cu predilecție precare delimitate de o tolbă de virgule și subiecte terne, fără vlagă și coerență, tratând cititorul ca pe un nătărău, cu nevoi de pere în gură.

Opinia este calea cea mai onorabilă prin care expresia aprecierii sau a dezacordului devine un spațiu al dialogului. Cu mai puțină patimă, cu mai mult accent pe obiectivare și mai puțin pe sinele exaltat sau înfuriat, opinia presupune un echilibru al discursului. Și, mai ales, acea doză homeopatică de îndoială carteziană care lasă loc opiniei contrare. Putem avea opinii diferite fără să ne urâm din cauza lor. Ce e cel mai confortabil e că opinia nu necesită obligatoriu și o motivație stufoasă. Asta crezi, asta simți, asta susții. Și o poți face elegant, fără să fie nevoie de aparat critic ori demonstrații elaborate.

Nimo se înverşunează în supărări răsfăţate şi fură atenţia, divagând sensurile de la esenţial, în volute egoiste. Criticul nu e infailibil; nicio voce din sfera analizelor profesioniste nu mai poate pretinde azi a fi, de una singură, purtătoare a unei autorități incontestabile, unanime, pe care să o revendice în nume propriu. 

Faptul că a transformat o tragere de mânecă din partea unui ilustru confrate într-o autocritică pozitivă îl situează în rândul acelora care stau toată ziua în zeamă propriei adorări și emit panseuri critice, considerându-se intangibili. În contextul în care tot văd că îi plac copilăriile îi zic o vorbă din bătrâni, Nătărău nu e om de treabă, dacă nu se bagă în seamă, iar eu aș completa cu, Și îi învață și pe alții să ignore semnale luminoase ale celor din jur.

Concluzie în ocluzie 

Rog pe cei care cred că am dreptate să nu adere la atitudinea mea de a-l ignora.