T'est possible (visul 2)

Închid ochii. Visez.

Sunt într-o odaie sărăcăcioasă și neluminată, pe un perete atârnă o oglindă. Eu stau cu spatele la ea. O lumină nefiresc de strălucitoare, venind dinspre oglindă, mă face să mă întorc. Dar nu pot. Mă simt țintuit de scândurile din lemn uscat. O voce. Sunt diavolul și te voi testa în noaptea asta. Vei avea patru vise. Brusc simt cum mă scurg printre rosturile podelei. 

Ajung în semiobscuritatea unui pat luminat de lumânări, având așezate perne moi și lenjerie colorată atrăgător. În jur un parfum floral, lemnos, plăcut. Simt o plăcere necontrolată. Sunt împins din spate de o femeie. Soția mea. E dezbrăcată sub furoul negru. Superbă. Ca întotdeauna. Doar că ceva în mintea mea îmi strigă, Rezistă. O rostogolesc de pe mine. Ea mă cuprinde lasciv, dar pielea ei rece, ca de reptilă, mă înmoaie și mă întorc cu spatele la ea. Pe tavan scrie cu litere de foc, Tentația. Mă ard ochii. 

Îi redeschid și de nicăieri mă aflu într-o curte, necosită, împrejmuită de un gard înalt din lemne șubrede. Voci neinteligibile mă fac să mă întorc. Familia, colegii, cunoscuții, toți ai mei sunt grupați în spatele unui țarc. Sunt furioși și gata să mă sfârtece. O portiță se deschide și primul dintre ei, vine cu ură în viteză. O transpirație rece și electrizantă îmi cuprinde șira spinării. Știu. Am să mă feresc ca la coridă. Apuc să ating trupul celui venit și îl proiectez, din inerție, în gardul din spatele meu. Intră prin el, se rupe în două și cade la pământ. Apoi următorul, și următorul, și următorul, și următorul. Toți au pielea congelată sau oarecum rece. De parcă ura, furia le-a înghețat inimile. Sloiurile acum zac toate într-un maldăr de resturi. Cu coada ochiului observ că s-a dărâmat o parte din gard, așa că fug prin crăpătura lui, brusc restul corpurilor încep să se târască pe urmele mele, zbierând, Omoară-ne, omoară-ne. 

Fug, neuitându-mă în urmă. Ajung pe o străduță plină de cenușă, frunze înnegrite și căzute, tronând o atmosferă de spleen. Nu știu ce e aia, dar asta îmi apare pe ecranul retinei. Caută un adăpost, îmi zic. Printre zbateri sterile de viață, observ niște oameni muribunzi, ce caută, la fel ca mine un adăpost. O femeie destrăbălată îmi atrage atenția. Chipul ei brăzdat de frică mă face să îi zâmbesc. Se oprește, mă fixează cu privirea, nu zice nimic, ci se apropie și mă ia de mână. Are palma sloi. Mă conduce spre o casă de după niște trunchiuri de copaci căzuți. Asfaltul troncănește sub apăsarea pașilor, ca o toacă. Pe prispa casei stă căzut un semn din tablă ruginită, Omul ce a văzut o stea căzând. Pe cutia poștală citesc, Frică. Oare să intru sau să nu intru? Mai vrednic e să rabd în sinea mea neștiința lucrului judecat de minte sau să dau frâu liber inimii și să pășesc în necunoscut? Gândurile astea înnoroiate mi s-au înglodat pe buze. Femeia, auzindu-mă, mă îndemână să pășesc înainte. Bat la ușa ce se deschide singură. Înăuntru lumină, nefiresc de strălucitoare și liniștitoare. Un hol mic ce dă într-o cameră la fel de mică, cu un pat răscolit în dreapta și o masă doldora de cărnuri roșii, cred, de vită, în stânga. Mă uit în ochii femeii de lângă mine ca să mă asigur că și ea vede aceleași lucruri. Apoi vedem sarmalele, tochiturile, mămăliga, calupurile de brânză și ochiurile, toate în nuanța roșie, cum stau îngrămădite lângă o carafă cu vin din sânge. De ce sânge? mă surprind gândind. Fiindcă e sânge din sângele lui. O aud pe o bătrânică ce apare cu o tavă cu carne ce urmează să fie toacă mărunt cu un cuțit. Se apucă să taie și în timpul ăsta ne zice, Fiul nostru nu e al nostru, e al tuturor. Noi am avut norocul să îl găsim. L-am purtat în pântece și într-o dimineață, soțul meu (mi-l arată cum doarme sub o grămadă de haine) a văzut o stea și mi-a zis să o urmăm. Noi nu locuiam aici. Dar steaua ne-a condus în locul ăsta și eu am născut. Nu e un copil ca toți copiii, mi-am zis. Și așa era. Poate face vrăji. Felurite. Dar ne hrănește și ne îndestulează cu fericire. Și e bine. 

Dar, vreau eu să zic ceva, însă observ că nu mai suntem jos alături de ea, ci într-o baie. În mijloc tronează o cadă cu apă foarte clară și caldă în care femeia destrăbălată e deja și eu încerc să o conving să se scufunde, să accepte să moară cu credința că băiatul celor doi bătrâni o va salva. Plânge, refuză, o oblig. Un țipăt. 

Mă trezesc din nou în odaia sărăcăcioasă. Am sentimentul de reușită al celor patru încercări. Dar lumina din oglindă îmi mulțumește că i-am dat drumul în lume prin crima făcută. 

Beznă.

Mă trezesc.

12.11.24