Pierdut vis, găsit realitate

Sunt într-un supermarket. Mă simt proiectat la casa de marcat de un bocet feminin. Plătesc, iau bonul și citesc, Ortul, 23 de drahme. Ciudat. Ies din magazin cu căruciorul pe jumătate plin, observ în depărtare nori negrii ca smoala. Alerg printr-un parc, furtuna se apropie. Mă adăpostesc într-un spațiu întunecos, gol și sigur. Pare a fi un depozit unde se aciuau boschetarii în vremea lui Ceaușescu, un fost garaj sau o mică strungărie, fiindcă mă tot lovesc de chestii metalice. Simt o amețeală și încerc să deschid ușa. Dar vântul îmi zădărnicește orice încercare. Nimic. În bezna aia văd o lumină. Un geam. Brusc simt ceva umed pe piept. Mă surprind gândind, O hemoragie internă ce și-a croit drum spre exterior printr-o fisură a pielii. 

Mă trezesc paralizat într-un fel de pat, cearceaful e alb și brodat la colțuri cu mici plusuri negre, simt un miros puternic de lemn și un iz înecăcios de liniște tămâioasă și formol. Orice dorință de a striga e în zadar, oricât de mult zbier sau mă zvârcolesc. Nimic. Un gând mi se lipește de pleoapele deschise. Sunt mort. Lângă mine, soția doarme, fiul doarme, doar eu mă zbat să îmi arăt mie că sunt viu. Într-un final reușesc să mă mișc cumva și o trezesc. Se pune în genunchi fără să mă bage în seamă și începe să râdă și să îmi arunce pământ peste mine. O prind de față și o bruschez, dar cu cât o zgudui mai tare cu atât pământul din care e făcută se revarsă peste mine. Fiul meu rânjește și el dintr-un colț, nu schițează nicio mișcare. Stă. Ba nu. Plânge, doar că plânsul îl lichefiază și toată apa aia sărată mă inundă. Acum sunt acoperit de nămol. Urlu, gură mi se umple de țărână moale.

Mă trezesc. A fost doar un vis. E 03:33. Nemișcarea încă mă stăpânește. Sunt ridicat pe sus și dus într-o cameră friguroasă. Nu pot să-i văd pe cei ce mă transportă. Parcă am ochii cusuți. Nu pot respira. Și nările sunt înfundate cu gânduri albe și pufoase. Presiunea din urechea dreaptă, durerea de după cap și amorțeala din mâna stângă îmi amintesc de izvorul de sânge ce a țâșnit din mine. Dintr-o dată frigul se schimbă în căldură. Prea mare, prea multă, prea de tot. În jurul meu țevi găurite scot flăcări la intervale scurte și regulate. Sentimentul scrumului mă cuprinde. 

O a treia trezire. Lumina unui soare uituc de nori mă lovește în ochii întredeschiși. Mă rostogolesc din pat. Mă mișc!!! Fug prin casă. Nu e casa mea. Un bărbat cu plete răvășite și un rânjet cunoscut apare de nicăieri și mă îndemână, Run!!! Văd fugitiv într-o altă încăpere o femeie ce naște, doar că din măruntaiele ei iese un satir ce mă fixează. Încremenesc. Apoi alerg disperat pe scările unui bloc imens. În urma mea satirul cu un cuțit în mână pășește sigur că mă va prinde. 

Vocea casieriței magazinului în care mă aflu îmi amintește că insomniile își spun cuvântul, Următorul client. Coșul e pe jumătate plin și smoala norilor se scurge pe ferestre.

27. 10. 2049