Nepăsare

Azi de dimineață am primit o scrisoare pe numele meu. Expeditor, lipsă. Deschid. Citesc. 

Nu ți-e rușine, ticălosule. 

Mă, pulifrici care te crezi autorul lui pește prăjit, celenterată cretinoidă, știi ce meriți tu? Să arzi de viu în timp ce ți se taie cu o sabie ruginită membrele. 

De ce scrii despre mine? Cum paștele mă-sii m-ai găsit pe mine să mă faci personaj în maculatura aia de poveste a ta? Cum ți-ai trecut prin cap să mă plasezi pe mine, pe mine!!!, un spirit erudit, în Evul ăla de beznă și durere? Pesemne că Dumnezeu a făcut avort când te-a lăsat pe tine în lume. Cum te-ai gândit tu, un insensibil flegmatic, un diletant literar să mă trimiți în foametea aia știrbă care a smuls trupurile cu o poftă nebună? Mi-ai făcut sufletul ferfeniță, l-ai lăsat fără pic de vlagă. 

Și unde m-ai trimis? N-ai putut alege și tu o toamnă sau o primăvară mai blândă. Taman în gerul iernii. 

Știi ce m-a ținut în viață? Ura ce ți-o nutream.

Apropo, știi cimitirul ăla unde colcăiala aia de hoituri azvârlite peste gardurile șubrede mă făcea să mă întreb când îmi va veni și mie rândul? Află că i-am dat foc. Măcar așa m-am putut încălzi.

De ce m-ai pus să mânânc câini și să prind șobolani ca pe vreun vânat sadea. 

De ce mi-ai omorât toată familia, vitele, vecinii.

De ce m-ai lăsat singur să rod stârvurile celor răposați? Ca să-mi astâmpăr foamea? 

Scoarța de fag dă o făină mai bună decât scoarța de stejar. Asta ai scris în capitolul 3. Și m-ai hrănit cu fiertura aia un an de zile. Nu mai pomenesc de flăcăii pe care i-ai înecat în fiecare zi sub gheața heleșteelor, punându-i să prindă pește. Pe crivățul ăla? 

Ce inimă găunoasă trebuie să ai să scrii așa ceva? 

Tâmplarii, vlăguiți și gălbejiți, lucrau zi și noapte la coșciuge. Morile amuțiseră. Ah, ce imagine. Pulitzer scrie pe tine, zdreanță animală. Asta ești, o fiară avidă de recunoaștere. Mamele înnebunite legănau leșurile pruncilor.

Cum ți-a venit ideea asta? Te-ai gândit ce renghi să-i mai joc eu personajului meu? Mi-ai omorât copiii. N-am avut giulgiuri pentru a-mi înveli morții pe care tu mi-ai făcut, criminalule. 

Și gloate, clătinându-se pe picioare, porneau din sate către târguri, mânate de visul zadarnic de a căpăta acolo râvnita pâine, dar se încrucișau pe drum cu alte hoarde de schelete care veneau din orașe și păreau să meargă la Judecata de Apoi. Imaginea degradării. Ai răspândit jalea pretutindeni. Știi ce a mai rămas din cartea ta? Bocetele celor plecați căptușite de icnetele celor rămași. 

Am scăpat scrisoare. Moartea neagră trecuse dincolo de coperțile cărții. Am luat-o și am aruncat-o în foc. Am stat lângă până a ars și ultima bucățică. Puteam să o iau de la capăt fără a fi blestemat de propriile rânduri.