La capătul curcubeului (3)

Din porumbar sleit în golul pustiit o cale necroită piciorul instinctiv îmi deschide. Să mă opresc? Să pier? Să-naintez? Totuna-mi sunt. Sfârșitul de-am atins, atunci să se sfârșească și durerea ce-n nări duhoarea ei mă-mbie. Dincolo de năluca nevinovată a fericirii, vag dezvăluită în femei, ochii i-am închis și-am bâjbăit la infinit prin cearcănul cerului de regrete sterpe. Mai ușor e să fiu orb. Să dorm? Să mă trezesc? Oricum noaptea nesfârșită mă cuprinde cu bezna ei fără de margini. Să dorm.

(500)