La microfon

Celula gândului meu e întreg universul. Celula nașterii mele e o stea a morții între două găuri negre. Celula ochiului meu e o nebuloasă a neștiinței și nesiguranței. Nu am forța să fiu sincer, de frica rănilor dospite, de aceea apelez mereu la schizoida-mi imaginație. Astfel rămân uman, trecând ușor drept un arogant mistic ce se alintă pentru câteva zâmbete. Unde mai pui că juvenilitatea candidă strânge mai multe îmbrățișări decât orice durere personală. Avem nevoie de iubire ca orbii de lumină.

(500)