Din întuneric

Mi-e dor de moarte. Ah, ce bine era. Cum stăteau oamenii cu gurile bălind a pomană, vorbindu-mă de bine și de rău, cum mă invidiau pentru costumul ăla kaki cu mâinile sleite de împreunare, rece ca berea de pe masa succesorală și cu zâmbetul că au scăpat de mine. Și acum? Liniște, beznă, nimicul ce mă frământă. Și tolomacii ăia de viermi ce-mi mai amintesc din când în când că am fost o carne putredă, o rânză mucegăită într-un hoit de lut și apă flegmată cu dumnezeire, cică, dintr-o lume de ipocriți și prefăcuți. 

(500)