Aveam cheie (2)

la cripta unde recitam poeme sicrielor. Ele puteau simți suferința, plăcerea și micimea umană. Cum stăteau ele învelite în pielea burdihanului lutos, ascultau cuminți impresii seci cu iz de hematemeză emoțională. Guri căscate, având în ele doar putregaiul uscat al ființei, vrând parcă să mă-nvețe că moartea nu se trăiește așa. Sunt Ars, poetic prea puțin. Un cinic ce sapă mereu la temelia vieții, ținând departe sentimentele angoasante de iubire și lumină. Sunt bezna dorinței de a nu fi rănit de lipsa de inspirație.

(500)