Cu dintele ciobit hârlețul mușcă din pietrișul zgrunțuros o dată, și-ncă o dată, și-ncă o dată, până când rămase știrb, apoi degetele descărnate de unghii noroioase continuau disperata dorință de eliberare din societate. Tălpi grăbite și vlăguite de acreală, la început îl ocoleau, dar cu cât groapa se făcea tot mai adâncă, cu atât mai greu le era să-l ignore. Acum doar priveau seci în goliciunea măruntaielor pământului săpat. În sfârșit ajunse. Sărută lutul celulei. Aici e bine, aici e Liniștea.
(500)
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Loc de dat cu părerea.
Îți mulțumesc că îți dai sufletul în cuvinte pentru grija mea.