La Paștele Cailor

La marginea pădurii orice drumeț își putea ostoi setea la hanul La paștele cailor. Un loc plin de neghezaturi zurlii de la băuturile felurite pe care hangiul le servea fără tăgadă. Când Lică ajunse acolo cu o față de cal era însetat, zgribulit de frig și ploaie, cu o falcă în cer și una în pământ. De ce ești amărât, omule? Fiindcă mi-am căutat de dinți calul primit de la socru-miu. Și? Și ce să vezi, era știrb. Cine? Socru-miu că primise o copită în freză. Și nu te bucuri? Nu, că mi-a dat-o și pe fiică-sa.

(500)

Pictură: I.A.