Ce aud pereții când vorbesc cu ei (2)

Scurm lutul carcerei în căutarea icoanei Tale, Doamne, ce m-ai damnat să mă pietrific între ăști patru pereți. Un confesional al inimii mi-e acest culcuș de ziduri mișcătoare. Simt totul ca o menghină sufletească, o briză de credință pe un obraz păgân. Sunt inert de muțenia neascultării lacrimei mele ce în fiecare zi urcă șontâc spre Tine, putrezind în călimara unei rugăciuni zgândărită-n firida temniței. Pe fiece firimitură de cărămidă stă glasul meu chemând libertatea. Dar rămâi la toate surd.

(500)

Pictură: I.A.