Spovedanie 2

 

Sisif, sub noianul de ură iubesc. Mi-a mai rămas doar o singură mână, ce-i beteagă și trage să moară, dar cu care iubirea o scrijelesc. Sub egoismul îmbrăcat în fiere, dau, Sisif, dau cu palmele deschise ofer către lume, în care-mi țin singura-mi avere, țărâna înmuiată în clocotitul răvac. Mă-ntorc, Sisif, către Tine când drumul devine ca ceața, știu că-mi vei fi mereu ajutorul ce-mi va purta povara, păcatul să iubesc moartea mai grabnic ca viața. Dar frica de tine, Sisif, e mai mare. Tac, legănat de catapeteasmă.

(500)

Pictură: A.I.