Ce frumoasă despărțire 2

Înfofolită-n sine, cu frica de lumina ce o va încălzi, ea stătea încolăcită în propria vomă, așteptându-și tristantzarea de stadiul larvar în care se afla. Cocoțată pe o ramură uitată de umbra timpului ea număra punctele de întuneric ale picăturilor de ploaie ce se auzeau, izbindu-se de trunchiul de care era atârnată. Orele se scurgeau ca mâzga lipicioasă a unui melc șchiop, dându-i senzația unei eternități fluide. Dar apoi tăcere. Crăpătura lăsă să se vadă licărul de lumină. Devenise fluture. 

(500)

Pictură: A.I.