A fost odată ca niciodată 10

un înger de fată ce în veacuri de secunde, fără adânci bătrâneți, cu bombonica-i privire mi-a îndulcit acreala paralizie în care mă aflam. Era un val de apusuri tunătoare, unde puteam să îmi ascund tristețea în moliciunea palmelor ei, stând ca doi siamezi pe care nu-i puteai despărți fără să nu-l afectezi pe niciunul dintre ei, dar necruțătorul timp a venit și a lovit ca un fulger răstignind soarele și răsfirând sufletul meu în miliarde de dureri nepieritoare. La mormântul ei am așezat tăcerea.

(500)

Pictură: Anton Semenov