Discurs de adio (2)

Înger, auzi-mă cum trosnesc sub greutatea emoției, cu fiece cuvânt obez de umed ce se veștejește de setea urechilor tale. Ți-aș cosi o coroniță din cele mai năstrușnice flori și să o așez pe crucea ce te aprinde pe valea plângerii de îngeri. Ostenit, cu gesturi molcome, izvorul se gudură la picioarele tale, de atâtea lacrimi sedentare. Mi-e arșiță pe frunte de atâta nesărut. Și știu că e ultima dată când îți voi îmbrățișa țărâna. Mâine pe această stâncă, unde ai sălaș de tihnă, se ridică un Mall.

(500)

Pictură: Ioana Șopov