Mâhnirea zilei

 

Pustiul credinței e bâlbâita ură de frate. 

E ca o zăpadă amară ce se așterne precum o pucioasă pe fragila inimă pură și clară, ce e un  izvor neîntinat. 

Prin vorbe de ocară pe care le zvârlim fără să cugetăm la rănire, spargem un univers delicat de putință, înlocuindu-l cu frustrata fire de a nu exista. 

Și astfel purtăm între buze o viață de ou, distrugem în ceilalți inocența, făcând culcuș de fiară în sufletul lor blajin. 

Iar ei plâng cu bocet în surdină, măceșe de sânge le sunt lacrimile de ură. 

Îi urcăm pe o scară cu susul în jos, îi purtăm cu obidă în pas de octogenară omidă, iar ei merg ca un rac uituc pe o cărare sinuoasă. 

Tot ei se urcă șontâc pe-a egoismului dâmb de ceară, urmând fără vrere același drum strâmb pe care l-au urmat agresorii lor cei ”blânzi”. 

De aceea platoșa urii e greu de străpuns. 

Mai bine te lași răpus de ea și devii un jalnic dușman neconvins.

Pictură: Goya