Mâhnirea zilei

 

De-ar fi noaptea zi din nou, ca atunci când eram ou, să nu știu când se termină viața asta de lumină.

Moartea e un punct pe un cerc, umblu singur fiindcă-s sterp, mă-ntâlnesc cu ea pe drum, din scântei nu iese fum, nu o văd decât atunci când am încălcat porunci și se arată goală când se schimbă o coală, și-mi scurtează dimineața când mi-e dragă viața. 

Moartea nu e o ființă, ci final de pocăință, când termini de iertat firul vieții s-a scurtat, când sfârșești de spovedit, închizi ochii și-ai pierit. 

Nu e nici o doamnă grasă ce îți cântă de pe masă, nu e nici cu coasă neagră să te taie pe sub barbă. 

Ea e punctul dintr-o sferă, când ajungi de unde ai plecat, ea pe loc te și transferă într-o lume de uitat.