Interviu Elitele României 2020

Reporter: Cine ești, ce studii ai terminat și încotro te îndrepți?

Veselul Chopin: Gândul scriitoricesc mă-ndeamnă să vorbesc la persoana a treia, fiindcă uneori ne e mai ușor să vorbim despre noi ca fiind altcineva. Așadar, el s-a născut al doilea, sub steaua mijlocirii și a balanței, a unui treisprezece de dublu opt, într-o familie superbă cu un tată muncitor, hazliu și șarmant, care l-a învățat că orice lucru în viață se face cu multă muncă, umor și doar cu ajutorul Evei, o mamă blândă, iubitoare și diafană care i-a insuflat noblețea, dragostea de lume și forța cu care trebuie înfruntat orice obstacol ivit, o soră meticuloasă, fantastică și iertătoare, care i-a picurat în suflet grija, curajul și iertarea și un frate laic, temperamental și charismatic care i-a antrenat răbdarea, toleranța și bunul simț. Dar o vocea tenebroasă din străfundul ego-ului lui ar vocifera că e George Dometi, un actor ne-emerit, un ucigaș de cuvinte ne-nimerit și un tată nestingherit.

În schimb, dacă poetul nepublicat din el ar lua cuvântul, ar mâzgăli următoarele analfabetisme: El nu știe nimic, e doar un puști frivol căruia îi doarme în pântece un filosof ridicol. Emite păreri greșite și se mâhnește cumplit, dar până acum în viață nimic n-a făurit. Se leagă la cap cu vorbe ce nu cântăresc prea mult, mai bine tace vecinic decât să ajungă un slut. Rupe verbului un sens ce vrea să zbiere în tihnă, metafora lui oarbă e fără de lumină, bolborosește blajinic betege bâlbâieli despre o lume crudă ce plină-i de greșeli. Și cine e el oare de vrea să le îndrepte cu vorba înmuiată în acidul sterp? Nu e sublim frumosul de nu-l vezi pe urât, așa și el ar trebui să tacă din al său rât. Practic el e cel ce nu se vede, e o umbra de pământ e un gând gândit în șoaptă, e nimicul din cuvânt.

A absolvit câteva școli. Nimic inedit. S-a oprit la cele superioare în domeniul artei actorului. Și se îndreaptă spre defăimarea propriilor gânduri și simțăminte în fața umanității, fapt ce-l va poziționa în mediocritate prin notorietate. El nu-și dorește asta, dar vine o vârstă când hristica lui balansare în tangajul social îl face să-și dorească mai mult. Așadar își dorește să fie el.

Se mai îndreaptă în strâmbătatea lui spre o viață la casă. Asta dacă face rost de banii.

R: În jurul căror cuvinte guvernezi în viață?

V. C. : Vorbe, vorbe, vorbe. De ce oamenii nu pot scrie cu emoții și nu cuvinte? El fiind un necioplit cioplitor de bolovănoase verbe și un îndrăgostit platonic de alambicate lexice, ar putea fi guvernat de vocale simple înfrățite cu consoane știrbe precum: NIMIC, TOT și DUPĂ MOARTE. Asta pentru că se află mereu în balanța celor două alegeri: ori ai totul, ori nimic. Deși e la jumătatea vieții, jumătățile de măsură nu au încăput niciodată în buzunarele lui, bodogănind mereu despre faptul că va publica și se va defăima prin faimă doar după moartea sa. Desigur, cuvintele precum FRICA, AL DOILEA și ANONIMATUL ar putea de asemenea să-i descrie viața. Mereu s-a temut de eșec, de aceea nici nu a încercat multe, deși a gândit că pentru două existențe a terminat doar al doilea la toate încercările vieții, iar umbra ce vrea el să devină, de care a auzit toată lumea, dar pe care nu a văzut-o nimeni, i-a oferit, până azi, confortul unei vieți ilare.

R: Hai să facem un exercițiu: cine este omul George? Cine este actorul George?

V. C. : Omul George e un sangvinic feroce, un nemulțumit acerb, un plăsmuitor de vorbe necugetate, îmbrăcate elegant în acid. E soțul demonic al unui înger de fată și tatăl pământean al unui prunc cosmic.

Actorul George îl macină foarte tare în interior pe omul George, pentru că are senzația că nu e suficient de bun sau că ceva îi lipsește. E un sentiment pe care îl trăiesc foarte mulți colegi de-ai lui și cumva asta îl determină să continuie. Nu are cum să uite că în meseria asta rămâne cine rezistă, nu cine are talent. E convins că talentul își spune cuvântul, dar e la fel de sigur că dacă nu e suficient de bine blindat emoțional, poate să pice oricând. Pentru el este cea mai frumoasă meserie din lume și crede că merită tot efortul, dar trebuie să ai o forță emoțională de neînvins. Să crezi fără îndoială că ai tot ceea îți trebuie și că părerea celor din jur contează doar în măsura în care te poate ajuta să corectezi sau să redescoperi ceva în tine. Îl frământă foarte mult sinceritatea scenică. Dozajul perfect între natural și teatral. Oricât de firesc ai fi pe scenă, dacă nu utilizezi tehnici teatrale care să propulseze performanța ta spre ceva „magic”, firescul rămâne pur și simplu firesc.

Actorul și omul, până la urmă trăiesc în aceeași lume, în același corp, închiriindu-și unul altuia această garsonieră invizbilă. Totodată, ei se subînchiriază într-o sală de teatru, în care el, actorul, se înstrăinează de toți și ajunge să trăiască el, nefiind cu adevărat el.

R: Ești actor la Teatrul Regina Maria din Oradea. Din ce an este legat numele tău de acest oraș? Dorință sau natura întâmplărilor să fi fost?

V. C. : Da, e actor de Oradea din stagiunea 2013-2014, toamna, când bulversat de inadvertența dintre conceptul managerial al fostului director de la Baia Mare, care-și dorea cantitate și nu calitate, și aspirațiile lui de a-și tăbăci resorturile expresive pe scenele provinciei românești cât mai calitativ posibil (ca o paranteză, a fost actor și la Deva, de unde a plecat tot nemulțumit de direcția artistică în care mergea teatrul), a luat drumul Bihorului. Cum s-a petrecut asta? În sinceritatea lui v-ar istorisi cum, lucrând în anul 2012 la Baia Mare, la un spectacol drag lui: Dineu cu proști, de Francis Veber, unde juca rolul François Pignon, regizorul Daniel Vulcu, director pe atunci la Oradea, remarcându-i calitățile, i-a propus să vină să-și dea măsura voinței artistice în teatrul pe care-l păstorea. Zis și făcut. În urma unui concurs pe care l-a luat primul, în toamna lui 2014, a devenit unul dintre actorii urbei orădene. Consideră că nu a fost nici dorință, nici hazard modul cum a ajuns la Oradea, ci doar jocul ticluit al șanselor.

R: Cum ți-ai descrie drumul pe care l-ai ales? Mărturisește despre parcursul tău profesional.

V. C. :Drumurile sunt de cele mai multe ori bătătorite, iar în teatru ele pot lua forma unor poteci care stau la umbra călduță a unui contract nedeterminat, determinând astfel un joc actoricesc plafonat, plat, uniform și fad, lucru de care, o perioadă de timp, el a încercat să se ferească. Uneori a luat-o prin „bălării”, refuzând roluri care nu-i sintetizau măsura priceperii lui actoricești, demonstrându-și sieși că nu rezultatul contează, ci căutarea. Nu s-a putut opri să caute cheia actoriei, deși i s-a spus demult că nu există una. Se întreabă mereu ce trebuie să facă ca să fie mereu cam la același nivel pe scenă, cum să-și controleze emoțiile și de ce diferă ele atât de mult de la o zi la alta? Se întreabă care este echilibrul dintre a fi concentrat pe ceea ce și-a propus să facă pe scenă și libertatea pe care trebuie să o dea gândului în așa fel încât să nu-i fugă totuși mintea în altă parte. Până la urmă actorii sunt vii și în nicio clipă la fel. De aici vine tot răul. De la vorbe. Cum să-l înțelegem când el pune în vorbe înțelesul și valoarea lucrurilor așa cum sunt ele pentru el, iar cei care ascultă inevitabil le dau înțelesul și valoarea lucrurilor așa cum sunt pentru ei. Așadar, el e adeptul unui teatru fără prea multe cuvinte, poate de aceea e foarte atras de rolurile mici pe care să le facă vizibile, să le facă să-și trăiască Gloria. Dar pentru asta are nevoie de măști. Măştile ascund şi fixează tipuri de caractere pe care crede el că privitorului îi e uşor să le recunoască. Dar când se suprapun pe acelaşi obraz, prind viaţă şi contaminează cu personalitatea lor până când îl transformă și pe cel care îndrăzneşte să le combine și pe cel ce le admiră. Măştile descoperă încă şi mai mult interiorul a ceea ce ascund la suprafaţă. Masca naște personajul, iar o primă întâlnire intimă cu acest caracter bizar numit „personaj” e fatală. Pentru toţi actorii, cu siguranţă, e o întâlnire reală cu şi mai bizarul presonaj numit „eu”. Dar pentru întâlnirea asta trebuie să fii sincer. Ah, sinceritatea. O lecţie greu de predat şi încă şi mai greu de învăţat şi pus în practică. Ne e frică să fim sinceri. Cu noi înşine cel mai des. Şi pe scenă. Şi în viaţă. Şi de eşec ne mai e frică. De a fi aşa cum suntem şi nu cea mai bună versiune a noastră. O scurtă privire atentă într-o oglindă deloc flatantă ne va arăta adevărul. Iar imaginea returnată de oglinda scenei va fi foarte fidelă şi mai sinceră decât mulţi vor încerca să o forţeze să fie. Şi chiar şi aşa, se vor mai şterge din multele straturi de machiaj pe care ni le tencuim în speranța unei reușite indentificări cu celălalt eu: Personajul.

Dar să revenim la parcursul lui profesional ce pornește în clasele generale și liceale când regiza spectacole premiate la festivalurile de gen, ca apoi în facultate să-și aducă în palmares și câteva premii. Apoi perspectiva asupra teatrului i s-a schimbat radical, nu premiile contează pentru el, ci adevărul scenic. Iar când adevărul scenic e trădat, el se retrage subit. Astfel de un timp el bate-n retragere. Au fost, chiar la începutul anului, câteva încercări de a crea un laborator teatral, dar pandemia i-a amânat planurile. Poate la anul.

R: Ce înseamnă actoria pentru tine? Scena este a doua ta casă?

V. C. : Actoria e o lumânare de ceară într-o zi toridă. Iar pentru el, cu atât mai efemeră e. E agorafob, dar se expune, a se înțelege se scălămbăie în fața mulțimilor, se lasă pe jumătate aplaudat, stimat și respectat, iar cealaltă jumătate din el duhnește a lehamite, ură și plictis. Adoarme în el băiețelul căruia îi place să se joace de-a întrebările despre teatru, să se joace de-a jocul, să-i facă pe cei ce-l privesc să zâmbească, să se arate curajos și demn de viața pe care o duce, dar... Actoria pentru el e tăcere. El în scenă privește, ascultă. Pare atins de o boală incurabilă. Pune întrebări ca şi cum s-ar interoga pe sine. Stă în sală chiar şi când nu se repetă scenele lui. Nu se dă dus din Teatru nici în ruptul capului. Mai rămâne un timp, un anotimp pentru a se limpezi, pentru a căuta, pentru a depune nelinişti la temelia personajelor care îl populează până la uitarea de sine. Sau așa era până a devenit tată. Acum Scena nu mai e a doua lui casă. E locul unde „tati merge să creeze alți oameni”. Și e mult mai bine așa. Simte mult mai multă iubire așa. El e hipermulțumit.

R: Ne poți mărturisi momentul cel mai strălucit din cariera ta? Dar, provocarea cea mai mare care a fost?

V. C. : Strălucirea le aparține actorilor quasari, el doar și-a făcut treaba cât a putut de bine, serios și cinstit. Așadar, încă așteaptă să strălucească. În schimb cea mai mare provocare a lui a fost cu un personaj din spectacolul Livada de vișini de A.P. Cehov, în regia lui Alexandru Dabija. Atât de pierdut în straiele acelui caracter a fost încât 3 luni de zile nu a mai fost el. A fost măcinat, a fost împins la o spovedanie magică și enigmatică. S-a pierdut pe el, regăsindu-se pe sine. A fost un joc nefericit al fericirii de a aduce zâmbete pe chipul oamenilor.

R: Când ai urcat prima dată pe o scenă de teatru? Ce ai simțit?

V. C. :Primul pas pe neobosita scândură a scenei a fost în clasa a 8-a când a participat cu un spectacol regizat de el, în care juca Spiridon din O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale. A urcat pe scenă și senzația de spaimă a pus stăpânire pe trupul lui. Îi zvâcneau urechile și o pojghiță de amnezie i-a învăluit memoria frazelor ce le avea de zis și a vrut ca totul să se oprească, chiar și inima aia zburdalnică care parcă i s-a înscris la maraton. Sau halterofilii de plămâni care ridicau mase greoaie de aer într-un ritm accelerat, de-i făceau tegumentul care îi protejau mușchii crispați și oasele lichefiate, adică pielea, „carnea asta, mult prea închegată”, făcându-i-o un teritoriu de inundații odorizante. A transpirat! S-a bâlbâit! Dar a continuat, mascând totul sub aparentul personaj pe care-l interpreta, astfel păcălind juriul ce-i înmânase la final premiul pentru cea mai bună interpretare masculină.

R: Știm că un tânăr actor are mulțumiri. Dar, poartă cu el și tristeți?

V. C. : E o întrebare la care ar dori să nu răspundă. Nu că nu ar avea tristeți, că doar chinuindu-l pe artist scoți artă pură, ci fiind atât de profunde și dureroase, își permite luxul să nu le dezgroape.

R: Îți place să fii actor în comedii sau drame? Dar, relația cu filmul este bună?

V. C. : Având o expresivitate inedită, o mobilitate estetică și un simț al umorului frizând tragedia, el prefer comedia. Iar în relație cu filmul a jucat în câteva filme regizate de Bogdan Domocoș, Nicolae Mărginean și Marian Crișan, dar încă așteaptă o mai bună împrietenire cu mediul cinematografic.

R: Ești prieten cu actoria și în viața personală?

V. C.: Da. Fiindcă viața artistică își trage seva din viața personală. Nu poți da viață unor plăsmuiri dramaturgice fără vreun gram de viață reală în ele. Cele mai bune idei îți vin în viața personală, atunci când în aparenta ignorare a personajului îți naști soluții viabile pentru traiul lui scenic. Nu cred în cei care își abandonează munca la ușa sălii de repetiție. Atât timp cât îți asumi nașterea unui nou caracter, trebuie să ai grijă permanentă de el, nu-l poți abandona pe o scenă rece, goală și întunecată până a doua zi când te întorci să-i ridici leșul de jos, fiindcă așa o să te și prezinți în fața publicului: cu un personaj semi-viu, pe jumătate dezbrăcat, călduț și tern sau, mai rău, să te prezinți pe tine ca fiind personajul.

R: Cu ce te mândrești? Și aici nu mă refer doar la activitățile de pe plan profesional.

V.C.: Mândria e unul din cele 7 păcate capitale ce pot a-ți aduce moartea, dar el ar putea suporta dispariția, având mândria de a iubi și de a fi iubit de un înger de soție ce i-a dăruit un urmaș după chipul și asemănarea lor, fapt pe care îl consideră cel mai incredibil, fantastic, grozav, admirabil, minunat, luminos, încântător, fălos, estetic, mișto, gigea, tâmbuș, chipos, marghiol, hireș, ochios, nialcoș, mândru, plăcut, excelent, fermecător, senin, magnific, desfătător, impozant, favorabil, prielnic, extraordinar, excepțional, frumos cadou pe care mi l-ar fi putut face cineva. De asta e mândru. Și pentru EL îi mulțumește diafanei sale soții, Florina- Maria!

R: Dar, care este gândul care te apasă cel mai tare și-ți vine în minte cel mai des?

V. C. : Nevoia unui spațiu al lui. A unui locușor unde să-l poate numi „acasă”. A încercat toate pârghiile economico-sociale, dar nu a izbândit. Astfel, apăsarea acestui gând îi perturbă traseul personal destul de mult. Pentru că ar vrea în acest spațiu să-și desfășoare și activitatea artistică, înființarea unui laborator de teatru unde să aprofundeze căutările din domeniul actoriei. Dar funcția bugetară îi limitează destul de mult opțiunile.

R: Care sunt plăcerile pe care ți le satisfaci atunci când negociezi cu timpul liber și-l câștigi? Ce te bucură zilnic și găsești ca fiind sursă de inspirație pentru tine și sufletul tău?

V. C. : Hedonismul nu îl caracterizează astfel încât să aibă plăceri nebănuite într-un timp liber aproape inexistent. E tată fericit și soț bucuros, și asta îi ocupă tot timpul. Dar să facem un exercițiu de imaginație și să ne plăsmuim o viață în care el are timp liber; cred că în acea viață ar scrie, fiindu-i muze soția și copilul . Îl bucură zilnic iubirea ce o poate împărtăși cu Victor și Florina, minunile din viața lui.

R: Plângi în afara scenei, în viața reală?

V. C. : (dregându-și vocea) Nu, e un munte de granit, ce nu a văzut nicicând umezeala. Nimic nu a reușit, din viața reală, să-i stoarcă…ba nu, minte. Mereu se smiorcăie la orice nedreptate a lumii, plânge de veselie, de tragedie și din empatie în orice moment prielnic în care se poate ascunde de ochii critici ai lumii lui. Așadar, plânge-n tăcere, ascuns, într-un sine mâhnit și secătuit de tristețile ce-l înconjoară. Noroc că mai plânge și de fericire, uneori din iubirea celor două ființe ce-l urmăresc zi de zi.

R: Ce proiecte ticluiești pe viitor?

V. C. : Aș dori să revin la tonul persoanei întâi. Așadar, îmi proiectez un laborator de teatru pe care aș dori să-l deschid în Oradea, dar se pare că e pus pe pauză momentan din cauza stărilor de urgențe, alertă și financiare. (zâmbind) Dar de cum mă pun pe picioare și manageriez mai bine alternativele și soluțiile ce se ivesc, mă voi pune pe treabă. Acest laborator de teatru aș dori să fie unul în care teatrul forum, psihodrama, experimentele teatrale, instalațiile teatrale își vor găsi casa.

R: Iași, Cluj și Oradea. Ce nu ți-a oferit orașul tău natal? Ce semnifică fiecare pentru tine?

V. C : Pe această traseistică urbană aș vrea să mai adaug orașul în care m-am născut – Târgu Jiu, orașele Deva și Baia Mare, unde mi-am exersat educația primită în arta actorului și Beclean pe Someș (Bistrița), locul de unde e soția mea. Fiecare dintre toate aceste orașe au picurat diferite arome și esențe ce mi-au format atât personalitatea, cât și gândirea estetică.

Iașul e orașul în care am copilărit, am pus bazele ideii de a fi actor prin nenumăratele experimente teatrale premiate pe care le-am făcut, atât în cadrele formale, cât și în cele informale, e orașul celor 7 coline pe care le-am vizitat și le-am îndrăgit.

Clujul e orașul formării mele ca viitor ucenic al teatrului (aici am participat la olimpiada de teatru la care am câștigat premiul al doilea, aici am făcut facultatea care m-a instruit să nu mai fiu eu), e orașul manipulărilor emoționale (am avut o perioadă în care am experimentat iubirea platonică) și orașul în care mi-am întâlnit jumătatea.

Deva, Baia Mare și Oradea – gări în care am coborât pentru a-mi îmbogăți spectrul artistic.

R: Unde este acasă totuși?

V. C. : Acasă pentru mine e acolo unde se află Florina și Victor.

R: Ești mulțumit de punctul în care ești azi? Te simți întregit?

V. C. : Mulțumirea e pentru cineva limitat, eu aș vrea, dar nu pot, să fiu un nemulțumit perfecționist, capabil de multe, dar înfrânat de frică. M-ar mulțumi să pot oferi mai multe zâmbete, dar și să primesc m-ar mulțumi. M-ar mulțumi punctul în care sunt azi-actor, dar m-ar mulțumi și curajul de a fi publicat. M-ar mulțumi împlinirea visului în care aș avea o casă în care să pot locui mulțumit de premiul Nobel pentru literatură și Oscarul pentru regia filmului „Mulțumitul vieții lui”( The satisfaction of his life). (râzând în hohote)

Cât ține de întregire, sunt multe discuții pe tema asta, dar cea mai pliabilă pe sufletul meu e cea legată de familie. Da, mă simt întregit acum când am cu cine a-mi împărți iubirea, mâhnirea, fericirea și împlinirea.

Reporter : Vă mulțumesc!

Veselul Chopin : Eu vă mulțumesc!